NEPOŢICA LUI DUMNEZEU!

24

Stăteam în faţa hotelului, cu un grup de literaţi. Aşteptam cu toţii o maşină care să ne ducă la un spectacol. Sporovăiam. Afară era cam rece. La finele lui noiembrie înserarea cade repede.
Văd pe scări o fetiţă de vârstă preşcolară. Singură. Cu faţa albă şi îmbujorată. E îmbrăcată simplu, dar curat. De sub căciuliţa roşie zâmbesc jucăuşi doi ochişori albaştri, încadraţi de zulufi de păr blond. O dulce personificare a tricolorului.
Fetiţa pare absentă. Nu ne vede. De fapt, se joacă. Sare într-un picior, de pe o treaptă pe alta. Trăieşte în lumea ei. Fredonează, doar pentru ea, un cântecel, învăţat probabil la grădiniţă.
Maşina noastră întârzie, aşa că am timp să urmăresc, discret, comportamentul fetiţei. Îşi vede de jocul ei. Brusc, are o tresărire. Parcă şi-ar fi adus aminte de ceva. Chipul ei se maturizează. Se apropie de noi, cu paşi timizi. Întinde mâna şi ne spune sfioasă. „Nenea, vă rog frumos…îmi daţi şi mie un leu?”
În general, asemenea întrebări cad greu, mai ales dacă sunt puse de un copil. Un leu nu e cine ştie ce, dar gestul în sine nelinişteşte. Să dăm sau nu dăm? Şi dacă totuşi dăm, oare facem bine? Nu cumva încurajăm nemunca? Dacă e doar o victimă, folosită de interlopii care controlează cartelul milogilor? Învăţăm copiii cu nărav. Mila noastră le deformează caracterele. Etc.
Fetiţa trece printre noi, repetând întrebarea, cu glas sfios. Se vede de departe că e începătoare. E greu şi pentru ea. Probabil face treaba aceasta ocazional, fără tragere de inimă.
Iar noi, cei întrebaţi, reacţionăm, care cum putem. Încercăm să ne purtăm normal, adică să o ignorăm. Ne continuăm discuţiile despre simbolul estetic în arta cuvântului. Dar conversaţia devine forţată, artificială. Deşi întoarcem capul în altă direcţie, vedem cu toţii obrajii aceia îmbujoraţi, care ne-au pus o întrebare. La care nu avem replică.
Din fericire, maşina noastră îşi face apariţia şi ne scoate dintr-o mare încurcătură. Urcăm. Continuăm să vorbim despre lucruri savante. Mai glumim, care cum putem. Fiecare vrea să pară cât mai spiritual. Atmosferă plăcută, colegială.
Maşina virează şi îşi face încet loc, ieşind din parcare. Am timp să privesc iar scările hotelului. Fetiţa a revenit la locul ei. Sare într-un picior, pe plăcile de marmură albă. Continuă să se joace.
Ajungem la spectacol. În sală e ceva lume. Urcăm pe scenă. Fiecare îşi face numărul. Părem spontani, dar gesturile noastre sunt bine chibzuite, iar cuvintele, pregătite cu atenţie. Aplauze. Atmosfera s-a încălzit.
Privesc relaxat la cei din jur. E un festival de umor şi râsul se revarsă în cascadă. Dar ochii aceia albaştri ai fetiţei de pe scări îmi revin în minte. De data aceasta îmi par mari şi adânci, ca o cupolă de biserică. Încep să trăiesc scena în cheie metafizică. Mă gândesc la condiţia mea de creştin. În religia noastră, mila este în centrul imaginii. E adevărat, actele de milostenie se practică. Dar cumpătat, selectiv, cu dedicaţie. Nu trebuie să-ţi fie milă de oricine. Numai Dumnezeu, în mărinimia lui, poate fi milostiv cu toată lumea.
Urcăm iar în maşină, unde e cald şi bine. Revenim la hotel, mult mai destinşi ca la plecare. Sentimentul datoriei îndeplinite ne linişteşte. Ne luăm rămas bun de la şofer. Urcăm scările. Ne aşteptăm la o masă bună, cu vinuri alese. Vom putea glumi în continuare. Şi vom relua discuţiile despre arta cuvântului. Dar acolo sus, pe scări, ne aştepta ea. Fetiţa.
Şi ea e veselă. Zâmbeşte tainic, absentă, refugiată în lumea ei. Continuă să sară într-un picior, pe treptele acelea albe şi reci. Are obrajii îmbujoraţi. Dar e departe de fetiţa cu chibriturile, din poveştile copilăriei mele.
Când în sfârşit ne observă, redevine serioasă. Zâmbetul îi dispare. Se apropie iar de noi, cu mâna întinsă, reluând acea întrebare grea şi copleşitoare: „Nenea… Îmi daţi şi mie un leu?”
E chiar lângă mine. Fac greşeala să o privesc direct în ochi. În ei descopăr uimit zâmbetul ştrengăresc al nepoatei mele mai mici. Pentru o clipă mă gândesc că ar putea fi chiar ea. Sau poate o rudă apropiată. În fond, toţii copiii sunt neamuri. E nepoţica lui Dumnezeu.
Duc mâna, instinctiv, la inimă, în zona unde de regulă îmi ţin şi portofelul. Îl scot şi mă retrag, întorcându-mă cu spatele la ceilalţi. Vreau să fiu cât mai discret posibil. Milostenia ostentativă e de prost gust.
Fetiţa a văzut gestul meu. Mi-a înţeles intenţia şi vine lângă mine. Privirea aceea dezarmantă de căţeluş cuminte e irezistibilă. Caut cu înfrigurare prin portmoneu. Ea se uită la mâna mea şi aşteaptă.
Ca un făcut, nu găsesc nici o bancnotă de un leu. Că de fapt, fetiţa atâta ceruse. Caut crispat chipul lui Iorga, de culoare verzuie. Nimic. Din portofel îmi fac cu ochiul alte figuri luminoase ale culturii noastre: Caragiale, Eminescu!
Ştiu că trăiesc un moment penibil. Parcă simt în spate cum mă ard privirile ironice ale prietenilor. Pun portmoneul la loc şi încep să-mi scormonesc buzunarele. Trebuie să găsesc o bancnotă de un leu! Totdeauna păstrez câte una, special pentru asemenea situaţii.
Ca să câştig timp, o întreb ce va face cu banii. Răspunsul e prompt, sincer, paralizant: „Îi dau lui mami! Că noi suntem săraci!”
Totul pare împotriva mea. Negăsind nimic în buzunare, scot iar portmoneul. Caut înfrigurat. În spatele cărţii de identitate găsesc o bancnotă de cincizeci de lei. Dar e prea mult! Cum să dau atâţia bani unui copil de vârstă preşcolară? E ridicol.
Brusc, mă hotărăsc să rup acest moment penibil. Iau o decizie bărbătească. Cu un gest hotărât, pun portmoneul în buzunarul de la piept. Încropesc chiar o scuză: „Îmi pare rău! Am vrut să-ţi dau un leu, dar nu am! Poate ne mai vedem! Altădată…”
Dau să intru în hotel. Nu înainte de a-i mai arunca o ultimă privire fetiţei. Nu se mai joacă, e tristă. Pe obrazul ei stâng parcă se prelinge un început de lacrimă. E prea mult pentru sensibilitatea mea poetică. Nu rezist. Mă opresc descumpănit în faţa uşii.
Îmi citeşte ezitările şi vine iar spre mine. Vorbele ei mă cutremură: „Mai caută, nenea! Mai caută!”
Scot iar portmoneul. Dar deja ştiu ce conţine. Îmi trece prin minte o idee salvatoare. Ce-ar fi să mă duc la recepţie, să o rog pe doamna aceea blondă să-mi schimbe bancnota? Intru în hotel şi merg întins la recepţie. Fetiţa mă urmează, la câţiva paşi.
Când lucrurile merg rău, n-ai ce face! Recepţionera mă refuză politicos. Spune că şi ea are nevoie de bani mărunţi. Apoi, cu glas piţigăiat de tânără vrăjitoare, ţipă la fetiţă: „Ieşi afară! Ţi-am spus să nu mai vii pe-aici! Nesimţito!” Fetiţa iese ruşinată.
Asta e! Cum, necum, am scăpat. Intru în restaurant, la colegii mei care erau deja la masă. Vreau să mă detaşez repede de acest incident. Dau peste cap un păhărel cu rachiu. Bun. Îmi verific tacâmul. Chelnerul îmi aduce o farfurie plină. Ascult ce se vorbeşte. Ca de obicei, subiectul este literatura. Frumuseţea cuvântului scris. Calea spre glorie şi nemurire.
Încep să mănânc. Nu înainte de a plasa o vorbă de duh, pe care am mai spus-o şi cu alte ocazii. Ştiam că lumea va râde. Şi chiar aşa a fost. Zâmbesc şi eu, reţinut şi modest, acaparat de propria mea spontaneitate.
Dar ochii aceia drăgălaşi şi albaştri îmi răsar iar în minte. Mă privesc trişti de pe sticla paharului. Iar în urechi, ca un clinchet de clopoţel, îmi răsună glasul ei cristalin : „Nenea, vă rog frumos…”
Nu. E prea mult. Nu mai suport! După un scurt toast simt nevoia să ies. Mă ridic. Îmi cer scuze. Anunţ că voi reveni imediat.
Mă apropii de uşa hotelului. Şi văd afară o căciuliţă roşie şi un năsuc lipit de geam. Fetiţa era acolo. Ies din hotel, urmărit de privirea oficială a recepţionerei. Fetiţa aleargă spre mine, râzând: „Ştiam că o să vii, nenea! Ştiam că o să vii!”
Mă aşez pe o bancă şi scot iar portmoneul. Mă apuc să fac iar monetarul. Poate, poate voi descoperi un ban mai mărunt. Fetiţa stă cuminte în faţa mea şi aşteaptă. Negăsind altceva, cu strângere de inimă, scot bancnota de cincizeci de lei! I-o întind, cu un aer grav, solemn.
A luat bancnota, uimită şi neîncrezătoare. A privit-o cu atenţie, pe ambele feţe, prudentă, ca un zaraf. Părea surprinsă. M-a întrebat: „Nenea, acesta este un ban adevărat?”
I-am dat toate asigurările necesare. Inclusiv un sfat: . „Vezi să nu-l pierzi! E un ban mare! Să-l dai mamei tale!”
Atunci am văzut în ochii ei lucind o bucurie sinceră, adevărată. Pe care numai copiii sunt în stare să o trăiască. Nu mi-a mulţumit, dar s-a apropiat, încercând să mă cuprindă cu braţele ei mici. Apoi a luat-o la fugă spre casă, fluturând bancnota ca pe un trofeu, strigând din răsputeri: „Am primit un ban mare! Am primit un ban mare şi adevărat!”
Sigur, mulţi vor spune că am procedat greşit. Şi poate chiar au dreptate. Dar bucuria înălţătoare, dumnezeiască, revărsată din ochii acelui pui de om necăjit merita toţi banii.
M-am întors în restaurant. Între timp, mâncarea se răcise. Dar discuţiile aprinse compensau acest neajuns. Am prins repede firul conversaţiei, integrându-mă în dialog. E tare frumoasă lumea aceasta a literaturii, alcătuită numai din cuvinte.
Pentru prima oară, de foarte mult timp eram mulţumit de mine. Îmi simţeam conştiinţa împlinită. Uneori, cu bani puţini, ne putem permite luxul de a fi oameni. În interior, aveam aerul unui mic erou. Deşi nu făcusem nimic eroic

 

Comenteaza

Comenteaza