Petrileanca RAMONA ROSULESCU / ” Dupa 10 ani! ”

200

Nu prea trăiesc din amintiri, pentru că mi-aș anula prezentul. Nu prea scriu nici despre ”avioanele” care îmi trec prin cap când văd anumite persoane sau când anumite momente mă trimit la diverse evenimente. Momentele de la mina Petrila din 2008 nu trebuie să mi le reamintesc. Le am atât de vii pe retină de parcă le trăiesc acum. După un deceniu, poate că e bine să scriu. Poate e puterea exemplului. Acele clipe le-a trăit fiecare în stil propriu. Evident că și eu. Îl am viu în memorie și pe tata cu care m-am trezit la poarta minei Petrila. El era pensionar de 11 ani.

În primele clipe nu m-a mirat prezența lui. Lumea venea valuri-valuri la mină. Comunitatea aflase de tragedie. La un moment dat, Bubu își face curaj și mă întreabă: cu cine trebuie să vorbesc să cobor în mină? Acela a fost momentul în care simțeam că și sunetul ambulanțelor se îndepărtau de mine. Mi s-a întunecat rațiunea. Ce să faci? L-am întrebat mai mult certându-l.

Să cobor, să dau o mână de ajutor, știu ce trebuie să fac în aceste momente și cunosc mina asta ca pe mine. Ei, atunci nu mi-au trecut avioane prin cap, ci direct obuze. Nu am știut cum să-l îndepărtez de poartă. Agitația momentului se transformase într-un mix de teamă și disperare. Totul părea necontrolabil. Simțeam cum mă ariceam și cum mă năpădeau sentimente primare. Am gândit unilateral. Mă interesa doar ”maioul meu”, după cum spune vorba românească. Trebuia să mă pun dig în fața voinței tatălui meu. În fapt, nici nu se punea problema să intre în subteran. Nu îi permitea nimeni.

Cine mai conștientiza asta atunci. Dar asta nu îmi dădea mie dreptul să fie egoistă. Să mă gândesc doar la ce simțeam eu. Apoi mi-a fost rușine de mine. Nu știu nici acum de ce plângeam mai mult. Din cauza nenorocirii care lovise atâtea familii.

De faptul că am conștientizat instant cât de ”neom” am fost. Nu știa nimeni în jur, nu mă putea judeca nimeni,. Dar nici nu era nevoie, judecata mea e cea mai aspră. Și așa a rămas. Un străin ar fi fost îngăduitor cu modul meu de a gândi. Eu nu. Acum la 10 ani de la acel moment, trebuia să scriu asta. Acela a fost declick-ul care m-a învățat că în viața trebuie să fii OM, să fii prezent în viață atunci când poți îndrepta lucruri, nu doar la tăieri de panglică. Orice metodă ar fi ales tata să mă facă să înțeleg acest aspect al vieții nu i-aș fi dat crezare. Așa, atunci, m-a transformat.

Altfel spus, tragedia de la mina Petrila a șlefuit o bucățică din mine. Și de aceea simt că sunt parte din acel moment. Viața nu are preț de desfacere, are doar taxă pe valoarea adăugată. Copiii acelor mineri au crescut doar cu amintirea taților lor -eroi.

Sunt sigură că dincolo de durere, dincolo de tragedie, acești copii sunt propriii eroi ai familiilor lor. Fac parte din prezentul Văii Jiului.

Ramona Rosulescu

 

Comenteaza

Comenteaza