Al doilea capitol din volumul în pregătire dedicat de Ioan Lascu operei şi vieţii scriitorului petrilean / Magiştrii şi discipolul. Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca & Ion D. Sîrbu

532
La 28 iunie 2014 Ion D. Sîrbu ar fi împlinit 95 de ani. Pentru aproape neverosimila lui existenţă aceasta ar fi fost o vârstă matusalemică. Nu s-a grăbit să se stingă înainte de vreme, a trăit până la rotunda vârstă de 70 de ani, dar parcă a vrut să trăiască la intensitate maximă ori, ar zice aceia care cred în destin, aşa i-a fost dat. După copilăria petrecută în colonia minerească multietnică a Petrilei, a trecut printr-o tinereţe tumultuoasă nu ferită de suspansuri, cu înscrierea la Universitatea din Cluj strămutată la Sibiu în vremea ocupaţiei horthyste, cu participări la şedinţele Cercului Literar al cărui membru a fost, cu plecări pe frontul antisovietic şi reveniri destul de lungi la Sibiu pentru a susţine unele examene. A urmat o dezertare, apoi graţierea fugarului datorită unui comandant înţelegător, absolvirea facultăţii cu un an mai târziu, în 1946, tocmai din pricina mobilizării pe front. Când păreau să mijească zorii unor vremuri mai senine, pentru că Ion Dezideriu fusese reţinut asistent la catedra de estetică a facultăţii, catedră condusă de Liviu Rusu, când se înscrisese la doctorat la Lucian Blaga şi devenise apoi cel mai tânăr conferenţiar, cum singur a spus, Ion D. Sîrbu este exclus din universitate la sfârşitul anului 1948 împreună cu Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca. Refuzaseră colaborarea cu noul regim comunist abia cocoţat la putere. Pentru ei acele momente au fost începutul calvarului.
Privind în urmă şi revăzând cei opt ani petrecuţi de Ion D. Sîrbu în mediul universitar s-ar putea afirma că aceştia au fost cei mai denşi sub aspect intelectual. După aceea va lucra în învăţământul preuniversitar şi în presă, la Cluj şi la Bucureşti, până în 1957. Este anul crucial din viaţa lui Gary. Suportă acum prima arestare şi anchetă. De atunci existenţa lui va lua cu totul alt curs.
Dar şi anul 1940 a fost unul care i-a schimbat, benefic de această dată, cursul vieţii. Tânărul petrilean de 21 de ani s-a înfiinţat la Sibiu cu gândul de a se înscrie la facultatea de drept. În acele momente un domn înalt, distins, aflat întâmplător prin preajmă, i-a cerut lui Sîrbu diploma, a examinat-o atent şi i-a vorbit cam aşa: „Nu, tinere, dumneata te vei înscrie la filozofie, nu la drept!”. Aşa a făcut el şi a devenit studentul acelui domn înalt şi distins, nimeni altul decât Lucian Blaga. El i-a fost şi profesor, însă relaţiile sale cu Lucian Blaga nu au încetat nici după terminarea facultăţii. Chiar în vremea războiului, în intempestivele incursiuni la Sibiu, în permisiile acordate pentru susţinerea unor examene, Ion D. Sîrbu îl întâlnea pe profesor care îl primea îmbiindu-l cu o tavă plină cu mere şi biscuiţi, se aşeza apoi pe o canapea şi-l îndemna: „Ei, acum, Gary, spune-mi tot, tot, tot!”, iar Gary îi povestea întâmplări de pe front. Odată, tot în acele timpuri, Blaga i-a spus că vede pe capul lui Gary tichia cu clopoţei a arlechinului, intuindu-i spiritul hâtru şi histrionic, ca apoi acelaşi Blaga să-l poreclească „un atlet al mizeriei”.
Lucian Blaga i-a devenit lui Ion D. Sîrbu, fapt rămas de notorietate pentru tot restul vieţii, întâiul între magiştri. Printre profesorii iluştri pe care Ion D. Sîrbu a avut şansa de a-i întâlni şi audia la Universitatea din Cluj s-au numărat, alături de Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, Onisifor Ghibu, Ion Breazu şi încă alţii. Lucian Blaga a fost însă Magistrul, cu majusculă. După ce recuperase, la sfârşitul războiului, de la Lugoj, oraşul de baştină al soţiei lui Blaga, Cornelia Brediceanu, cinci lăzi cu haine şi cărţi – era cam tot ce reuşise să salveze familia Blaga în refugiul de la Cluj –, după ce primise de la Magistru permisiunea de a-şi susţine licenţa după terminarea războiului, învăţând pe rupte câteva luni într-o căsuţă situată în cimitirul din Petrila din cărţi primite tot de la Blaga, Sîrbu a ales o temă legată de opera şi gândirea Magistrului: De la arheti­purile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga. Tot la Blaga, cum am menţionat, s-a înscris ulterior la doctorat, pe care însă nu a mai reuşit să-l susţină, fiindcă „timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii.”
Să ne întoarcem însă la câteva secvenţe petrecute în perioada studenţiei, în mediul cunoscutului Cerc Literar de la Sibiu. Referindu-se la prietenii şi la comilitonii lui cerchişti, Ion D. Sîrbu îl apreciază cel mai mult pe Radu Stanca, crezându-l cel mai valoros dintre toţi, chiar genial. Al doilea, care i-a rămas prieten toată viaţa, este Ion Negoiţescu, Nego cum îi spuneau apropiaţii. Cu Negoiţescu Sîrbu a întreţinut o bogată corespondenţă după eliberarea din închisoare şi îndeosebi după venirea la Craiova, în 1964. De altminteri scrisorile către Ion Negoiţescu ocupă o bună parte din volumul Traversarea cortinei, apărut în 1994 la Editura de Vest din Timişoara. În acest volum mai sunt incluse scrisori adresate lui Virgil Nemoianu şi Marianei Şora. Ion Negoiţescu a fost arestat, ca şi Ion D. Sîrbu,  dar mai târziu, în 1960 şi a stat în temniţă până în 1964, apoi, în 1983, a fost lăsat să plece în Germania Federală, la München, unde s-a stins din viaţă în 1998, la nouă ani după dispariţia lui Gary. Din nefericire, Radu Stanca, cel pe care Sîrbu îl considera un adevărat geniu, cel care voia să schimbe literatura română, gând care, de altfel, nu i-a fost străin nici lui Negoiţescu, impunând noi genuri şi un nou mod de scriitură, s-a stins din viaţă la numai 42 de ani, la Cluj, în 1962. N-a mai apucat să-şi ducă la îndeplinire planurile din tinereţe, în afară de resuscitarea baladei ca specie literară. Cât despre Ion Negoiţescu, el este cel care a redactat Manifestul Cercului Literar, la care a contribuit şi Radu Stanca împreună cu alţi componenţi ai grupului, care proclama supremaţia esteticului, revenind oarecum la Titu Maiorescu. Alături de estetic erau admise şi eticul şi patrioticul cu condiţia ca ele să poată fi asimilate în estetic. În mai 1943 Manifestul… a fost publicat într-un ziar din Bucureşti după ce fusese supervizat de Eugen Lovinescu, cel care teoretizase nu demult autonomia esteticului în literatură şi artă. Din păcate, Eugen Lovinescu a murit tot în 1943, la puţin timp după publicarea Manifestului Cercului Literar de la Sibiu, dar a apucat să se refere la el în unul din volumele sale şi să reliefeze, într-o măsură, ideile literare care circulau, spunea el, în Ardeal şi priveau însemnătatea esteticului, recon­siderându-l ca o categorie importantă, definitorie, a operei de artă.
Cum a pătruns şi cum s-a simţit Ion D. Sîrbu în acel mediu de „fii de boieri” pe care îi privea cu un soi „de mânie sau îngâmfare proletară”, ca unul „îmbibat de complexul  colonie”, considerându-i „egoişti, zgârciţi, laşi la nevoie, îmbuibaţi, stricaţi moral”, numai şi numai pentru că nu s-au născut şi nu au crescut într-o colonie minieră? Ion D. Sîrbu era, pare-se, singurul tânăr de origine proletară, pătruns în Cercul Literar, simţind-se puţin complexat şi destul de diferit faţă de ceilalţi, cu origini un pic mai elevate decât a lui, şi supralicitând originile proletare şi convingerile politice de stânga. A făcut parte chiar dintr-o celulă de bază comunistă în acea perioadă. Toate acestea şi pentru faptul că în Valea Jiului, înainte de 23 august 1944, minerii se mişcau şi trăiau într-un mediu politic social-democrat. Însuşi tatăl lui Gary, un activ lider sindical, nutrea convingeri social-democrate. Stări de lucruri fireşti pentru un mediu muncitoresc caracterizat prin forţă, masivitate şi aşteptări populiste. Mai trebuie adăugat că, din pricina ideilor sale de stânga, socialiste şi chiar comuniste – Sîrbu se declară undeva chiar ilegalist – tânărul student a fost pedepsit de regim, fiind singurul trimis pe front dintre cerchişti. Ion D. Sîrbu satisfăcuse mai întâi stagiul militar la Timişoara în 1939-1940, după care, aşa cum spune Mihai Barbu în cartea lui, Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire (2011), „Potrivit datelor din evidenţa militară sergentul Sîrb Dezideriu a fost pe front în trei rânduri… Între 15 septembrie 1941 şi 10 ianuarie 1942, adică 117 zile. Între 22 septembrie 1942 şi 24 aprilie 1943, adică 214 zile. Între 1 martie 1944 şi 23 iulie 1944, adică 144 de zile. Efectiv este vorba de 592 de zile”. Sîrbu spune undeva că a fost pe front 945 de zile, iar în alt loc menţionează cifra de 1000 de zile. El se referă la întreaga perioadă, începând de la data când a fost mobilizat şi încheind cu data când a fost lăsat la vatră, respectiv 15 septembrie 1941-23 iulie 1944, în total fiind vorba de 1042 de zile. Calculul făcut de Ion D. Sîrbu se baza doar pe memoria personală. Perioadele de sejur în ţară coincideau, se prea poate, chiar cu răgazurile care i se acordau, totuşi, pentru studiu, ca de pildă între 11 ianuarie şi 22 septembrie 1942, sau între 25 aprilie 1943 şi 29 februarie 1944. Nu ştim dacă Gary mai avea ocazia de a studia şi pe front, cu arma în mâna, cum se zice, dar ceea ce mărturiseşte el este faptul că acolo a învăţat ruseşte, având permanent în raniţă un dicţionar şi şi-a reamintit şi limba germană, vorbită în familie de mama lui, dar şi în colonia multietnică alături de română şi maghiară. Blaga, mare cunoscător de germană, i-a dăruit şi el un dicţionar român-german ca să-i uşureze efortul. Ion D. Sîrbu a menţionat în literatura memorialistică şi faptul, altminteri surprinzător, că a fost ataşat ca traducător pe lângă comandamentul sovietic regional cu sediul chiar la Craiova, în clădirea palatului Jean Mihail. Cum am văzut, în interstiţiile sibiene tânărul mobilizat se întâlnea neapărat cu Lucian Blaga, căruia îi povestea, atât spontan cât şi la cerere, întâmplări de pe front. Magistrul îi aprecia talentul de povestitor, abilităţile retorice şi umorul seducător, de unde şi viziunea bufonului purtând tichia cu clopoţei pe cap. Între experienţele foarte dure ale frontului se numără şi dezertarea lui de undeva, din regiunea Odesa, şi întoarcerea în ţară încălţat cu o singură cizmă, ceea ce pare de neimaginat, dar Gary o mărturiseşte în scris. Plecat în lumea mare cu handicapul fiului de miner, a venit războiul care i-a fragmentat studiile, mai târziu alte avataruri, aşa că Sîrbu a trebuit mai mereu să recupereze.
Alte două secvenţe în care apare Lucian Blaga, ambele petrecute în mijlocul cerchiştilor, sunt cu deosebire amuzante, simpatice, pe alocuri chiar cuceritoare. Una din ele se referă la momentul când Lucian Blaga a citit în faţa cerchiştilor fragmente din Diferenţialele divine, operă care a şi apărut în acea perioadă. Studenţii au ascultat cu atenţie, au apreciat cele citite spunând că acea lucrare conţinea de toate, dar nu şi etică. Se pare că afirmaţia venea chiar din partea lui Ion D. Sîrbu. Blaga care era, bineînţeles, sensibil, a luat seama, dar nu a comentat observaţia, a tăcut şi n-a spus nimic, aşa cum proceda de obicei. Vorbele acelea n-au fost date uitării şi prin 1948, când Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca şi Ion D. Sîrbu fuseseră daţi afară din Universitate, urcând Feleacul pe tăcute – Lucian Blaga locuia undeva în acel cartier pe strada Martinuzzi nr. 14 – Sîrbu se întreba retoric: „Da, da’ de-acum ce-o să ne facem?”, la care Blaga s-a apropiat de el vânăt de supărare şi i-a spus: „Ei, Gary, de-acum o să ne scriem etica, asta o să facem!”. Aşadar Magistrul l-a ţinut minte şi i-a dat replica peste ani. Altă întâmplare este legată de Onisifor Ghibu, şi el profesor al cerchiştilor. Le preda folclor, etnografie, cultură populară şi la un curs despre Mioriţa a făcut şi unele comentarii mai rautăcioase la adresa oii năzdrăvane spunând că ea „comite” de fapt o delaţiune, turnându-i pe alţii. De aici şi până la extensia comentariului la adresa poporului român nu mai era decât un pas. La auzul remarcii cerchiştii, gândidu-se la Magistrul lor şi la Spaţiul mioritic, s-au ridicat şi au părăsit în tăcere sala de curs. S-au dus şi i-au povestit lui Blaga episodul cu pricina comiţând la rându-le altă delaţiune (sic!). Blaga i-a ascultat cu luare aminte, a tăcut, s-a gândit şi iar s-a gândit şi într-un târziu a spus: „Are şi Ghibu dreptatea lui!”. A fost răspunsul unui înţelept, nu-i aşa? De altminteri Sîrbu îl numeşte pe Blaga, în Adio, Europa!, „înţeleptul Napocos” care locuieşte în Genopolis, nimic altceva decât Clujul.
Cum spuneam mai înainte, după licenţă Ion D. Sîrbu s-a înscris la doctorat, tot la Blaga, alegându-şi tema Funcţiile epistemologice ale metaforei, temă care venea în atingere cu poezia dar şi filozofia Magistrului, în particular cu Trilogia culturii. Despre metaforă se scrisese foarte puţin la vremea respectivă; de-abia structuraliştii, în anii ´60, au abordat-o temeinic din perspectiva lor, apoi studiile la temă au luat avânt. Pentru explicare, îl citez iarăşi pe Mihai Barbu: „În 1947 Blaga îi cere lui Sîrbu să-i prezinte teza de doctorat aşa cum este”. De ce? Fiindcă îşi consolidaseră poziţiile profesori tineri promovaţi de noul regim comunist care luau mult mai lesne doctoratul pe baza a tot felul de recomandări politice, unii neavând terminat nici liceul. Erau în acelaşi timp studenţi şi asistenţi ori profesori, câteodată trezindu-se în situaţia enorm de ridicolă de a fi propriii lor examinatori. Revin la citat: „Teza nu era încă scrisă dar Sîrbu prezintă lista volumelor citite dar şi lista volumelor ce urma să fie citite. Fiind absolvent al anului II de doctorat şi al seminarului pedagogic universitar cu media 9,95, profesorul Lucian Blaga depune un raport la decanat pentru ca Sîrbu să fie admis ca doctor cu teza de licenţă. Raportul a fost aprobat”, dar, din nefericire, din motive istorice cunoscute, teza de doctorat nu a mai fost susţinută niciodată.  Sîrbu era pus în situaţia de a reveni la lucrarea de licenţă care fusese coordonată de Liviu Rusu şi pe care ar fi trebuit s-o dezvolte. El fusese apoi admis ca asistent la catedra de estetică şi critică literară de Liviu Rusu, alt magistru de care Sîrbu îşi aminteşte mereu cu emoţie. Destul de târziu, după moartea acestuia, Ion D. Sîrbu a întreţinut o vreme o corespondenţă cu soţia profesorului de estetică. Dintr-o scrisoare către aceasta, care avea două fiice, am reţinut părearea de rău a lui Gary că nu avea copii şi o fericea pe doamna Rusu spunând cam aşa: „E bine să ai copii, două fete bine educate, mult mai bine decât să fi scris zece cărţi mediocre”. Sîrbu se consolează în scrierile sale numindu-şi cărţile adevăraţii lui copii, căci ce altceva i-ar mai fi rămas de spus… În corespondenţă aflăm şi scrisori adresate nepoatei sale, Monica Crăciun, pe care o sfătuieşte ce drum să apuce în viaţă, cum să înveţe, ce să citească. Ulterior Monica a absolvit filologia, a ajuns profesoară şi este trăitoare la Râmnicu Vâlcea.
Referitor la magiştrii Lucian Blaga şi Liviu Rusu există alt episod consemnat de Ion D. Sîrbu în textele sale care spune că în perioada 1947-1948, agitată şi periculoasă, când noua putere îşi instala oamenii de încredere în posturi cheie, cineva, un anume Pavel Apostol, sau, cum cred alţii, un anume N.D. Pârvu, îi propune lui Sîrbu să scrie despre Blaga un articol „tare, dărâmător”. Se pare că întâmplarea s-a petrecut într-o şedinţă de partid; Sîrbu a încercat să se eschiveze vorbind ceva despre filozofia lui Blaga, însă trebuia demolat omul Blaga şi apoi îndepărtat. Sîrbu a refuzat, dar replica a venit prompt: „Nu ne interesează acum sistemul lui filozofic. Noi îţi cerem un articol prin care să-l demaşti, să-l compromiţi ca om, ca bărbat, ca cetăţean, de pildă să afirmi că face baie gol cu fiica sa nubilă”. La auzul acestora Ion D. Sîrbu dădea în clocot de indignare, a refuzat iarăşi, dar unealta regimului a continuat: „Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Şi el are fete”. A urmat alt refuz vehement, categoric, Sîrbu a părăsit val-vârtej sala de şedinţe şi când se apropia de uşă a auzit replica: „Atitudinea dumitale, tovarăşe Sîrbu, nu este marxistă!”. Gary nu se lasă mai prejos şi dă contrareplica: „Poate că nu este marxistă, dar este, în orice caz, morală!”. Dar cum anumite replici nu se uită, nici comuniştii nu au uitat şi, după arestare, în dosarul lui Sîrbu, printre multe alte învinuiri se afla şi următoarea acuză: „A afirmat că marxismul nu este moral”.
Sistemul de urmărire era deja bine pus la punct – nimic nu era trecut cu vederea, ba, mai mult, erau răstălmăcite afirmaţii şi fabricate probe false. Gary Sîrbu va fi urmărit toată viaţa şi tot Mihai Barbu spune în cartea lui că Ion Dezideriu a fost „monitorizat” de douăzeci şi nouă de informatori, printre care mulţi treceau drept prieteni. Nu numai Sîrbu dar şi Lucian Blaga le povestea presupuşilor prieteni cu o naivă sinceritate tot felul de lucruri pe care aceia voiau să le afle şi chiar le aflau fără nici un fel de efort. Se cunoaşte un episod cu unul din urmăritori, căruia Blaga îi vorbea despre manuscrisele pe care le păstra în taină. Erau chiar informaţiile căutate de delatorul în cauză.
Ar mai fi de povestit un episod din întâlnirile Blaga-Sîrbu din timpul războiului. Sîrbu se afla tot într-o permisie iar episodul se petrecuse, pare-se, chiar la Craiova, la sediul comandamentului sovietic. Gary a relatat o întâmplare despre prietenia lui cu un ofiţer al Armatei Roşii. Celor doi le mai trecea vremea în lungi discuţii despre principii, idei, idealuri, obicei rusesc cunoscut şi din cărţile lui Dostoievski. De exemplu, despre fericire: la un moment dat Sîrbu pune, pur retoric, o întrebare, cam în felul următor: „Da’ ce naiba mai e şi aia fericire?”. Ofiţerul rus a tăcut, s-au ridicat amândoi de la masă ca să meargă la toaletă şi… zice Sîrbu: „Nu ieşisem din toaletă, nici nu mă încheiasem bine la prohab când am simţit o rafală de pumni abătându-se asupra mea. M-am prăbuşit fără simţire şi nu m-am mai trezit decât a doua zi, pe la nouă dimineaţa, la infirmerie. Eram bătut măr”. Ce se întâmplase? Ofiţerul aşa zis prieten îl bătuse, îl lovise cu pumnii fără să-l avertizeze şi iată că Gary era acum îngrijit de o soră de caritate şi avea multe vânătăi şi contuzii pe figură. Motivul: cum avusese el tupeul să se îndoiască de idealul numit fericire? Însă dintr-o dată se aude o bătaie timidă în uşă. Uşa se deschide încetişor şi intră ofieţul sovietic, spăşit, supărat, umil, i se adresează în ruseşte: „Iartă-mă, iartă-mă!” şi începe să se scotocească prin buzunare punând pe patul lui Gary tot felul de daruri: tutun, ciocolată, votcă, necontenind să-şi ceară iertare. Blaga asculta toată această poveste şi, la sfârşit, Sîrbu i s-a adresat cam aşa: „Ei, ce ziceţi?”. La care Lucian Blaga, după tăcerea de rigoare, i-a răspuns în felul următor: „Gary dragă, ştii ce cred eu? Că Dumnezeu când vrea, ia un suflet de drac şi un suflet de înger, le amestecă şi face un suflet de rus!”. Noi să ne aducem aminte de cei trei fraţi Karamazov: în roman unul este diavolul – Ivan, altul este îngerul – Alioşa, iar al treilea este omul – Dmitri, care se tot zbate între cei doi ca să-i împace, dar toate sforţările lui rămân zadarnice. Lucian Blaga nu se înşela – fraţii Karamazov îi dau dreptate. Ion D. Sîrbu nu este numai un mare prozator, ci este şi un personaj viu, care şi-a trăit propria viaţă printre noi. El a fost un adevărat spectacol – când vorbea Sîrbu îl ascultai cu gura căscată.  De aceea ne căscăm şi noi acum gura şi încercăm să-l evocăm aşa cum a fost…
Ioan LASCU

de Ziarul Vaii Jiului

Comenteaza

Comenteaza