DISTRIBUIȚI

Am coborât în mină și am înțeles cât de praf e viața de miner

În fiecare an, la 6 august, minerii din Valea Jiului lasă deoparte lămpașul și salopeta ca să petreacă de ziua lor. Și pentru că întreaga zonă se raportează la minerit, vorbim de o sărbătoare a întregii comunități. Ziua nu a fost aleasă întâmplător: îi comemorează pe minerii uciși în timpul grevei de la Lupeni, din 6 august 1929, prima mare acțiune colectivă de protest a muncitorilor, din timpul Marii Crize Economice din interbelic.

De atunci și până în zilele noastre, minerii au mai protestat, cu aceleași revendicări, legate de condițiile de muncă, de salarizare și, mai nou, de protecția socială. Ba chiar, l-au sechestrat pe primul ministru Ilie Verdeț, tot la Lupeni, în 1977. Atunci, a fost nevoie chiar de venirea lui Nicolae Ceaușescu la fața locului, pentru a-i potoli. Momentul a fost unul fundamental, dacă stai să te gândești că multe din drepturile care le sunt acordate astăzi au fost câștigate în acea lună august, din 1977.

Ziua Minerului a devenit tradiție după 1990 și a fost, pentru o bună perioadă, un prilej de chefuri sindicale pe cinste: ca să-i mulțumească pe ortaci, liderii lor le împărțeau bere la fiecare mină și le organizau petreceri. De câțiva ani însă, ziua aceasta, cândva de mare sărbătoare, a devenit un prilej de a constata că sunt tot mai puțini mineri. Iar, în loc de petrecere, oamenii privesc cu resemnare la fluturașul de salariu.

Ortacii încă se bucură de ziua lor, dar nu-și pot reprima nostalgia, îndreptată spre vremea când casca și lămpașul mai însemnau ceva.

Mi-ar fi fost nu știu cum să scriu despre mineri ca Jules Verne, fără să pun piciorul într-o mină. Așa că am coborât și eu în subteran, alături de ei, ca să văd de ce zice lumea că prea se plâng întruna. Ironia face ca, într-o vreme, să fi încercat în zadar să-mi găsesc de lucru la mină, deși pusesem la bătaie o șpagă în mărci germane. Mi-am făcut cruci peste cruci de bucurie că nu m-a băgat nimeni în seamă, când am văzut ce înseamnă mina pe dinăuntru.

Vizita mea de documentare s-a întâmplat cu vreo zece ani în urmă, la Mina Uricani. Nu s-a schimbat nimic de-atunci sub pământ. De fapt, poate că exagerez un pic, poate că s-a schimbat câte ceva. Însă nimic în bine, atâta timp cât minerii lucrează mai greu acum, decât în urmă cu zece ani. Măcar atunci nu-și demolau gardul de la mină, ca să nu le cadă galeria-n cap.

Am văzut frumusețea stranie a huilei care strălucește

am-coborat-in-mina-si-am-inteles-cat-de-praf-e-viata-de-miner-253-body-image-1438857352-size_1000

Așa arată colivia, liftul care-i coboară pe mineri în adâncuri

Când intri în mină, îți dai seama că, odată ieșit, orice vei spune despre călătoria asta spre fundul pământului va suna a stereotip idiot. Întunericul profund, praful dens și felul aparte în care curge timpul aici sunt primele lucruri cu care ia contact călătorul de ocazie.

Când am coborât în galeria aflată la patru sute de metri sub pământ am putut constata, la faţa locului, că mina înseamnă mult mai mult decât simpla extracţie a cărbunelui. Și că, dincolo de praful negru care îi acoperă, minerii sunt nişte oameni pe care merită să-i cunoşti.

La început a fost un examen medical și un instructaj rapid. Apoi, am intrat la vestiare. M-am echipat cu o salopetă nou-nouță și cu cizme de cauciuc, am primit lampa şi obligatoria mască de gaze şi am plecat spre fundul pământului.

Atunci când se referă la mijlocul de transport care îi coboară pe mineri în subteran, mulți îl numesc lift. Ortacii îi spun colivie şi cam aşa şi arată, precum colivia unor păsări de noapte, cu aripi grele de praf și priviri obosite. Drumul cu colivia îţi dă o senzaţie ciudată, pentru că nu urci, aşa cum ai fi obişnuit, ci cobori. Lumina zilei dispare puţin câte puţin, lăsând loc lămpaşelor, singura ta sursă de lumină pentru următoarele ore.

Înainte să vin la mină eram ospătar-bucătar, dar am intrat în minerit pentru că se câştiga bine şi nevoie de bani.

La 400 de metri sub pământ am intrat în galeria principală, care, la prima vedere, semăna cu o gură de metrou părăsită. Şine înguste, pe care urmau să vină vagoneţii plini de cărbune, câteva neoane, din loc în loc, şi cam atât. Călăuzele noastre ne-au spus că până la abataj mai e un pic de mers. Nu a fost chiar așa.

Călătoria prin subteran este o banalitate pentru orice miner. Este drumul său zilnic spre locul de muncă, ăla pe care tu-l faci cu mașina, metroul sau autobuzul. El îl face pe jos, câte șase, șapte kilometri pe suitoare și pe lângă benzi. La final, eram deja obosit şi plin de praf. Fără să mai pun la socoteală faptul că atingeam cu casca armătura ce susţinea sutele de tone de rocă de deasupra. Dar am văzut ceea ce voiam: cum e să fii miner.

Brigada lui Nelu Iovu, de la mina Uricani, tocmai înaintase în stratul de cărbune, iar huila care acoperea pereţii strâmţi ai galerie strălucea de parcă ar fi fost poleită. Inginerul care ne însoţea mi-a explicat că acest fenomen se datorează apei reţinute de zăcământ, care se evaporă la suprafaţă, făcând cărbunele friabil.

Însă datele tehnice n-au nimic de-a face cu frumuseţea stranie şi rece a cărbunelui care sclipeşte, de parcă se bucură că va fi dus afară, la lumină.

Prioritățile oamenilor: banii, sănătatea, copiii, nepoții

am-coborat-in-mina-si-am-inteles-cat-de-praf-e-viata-de-miner-253-body-image-1438857381-size_1000

Acolo jos, cu căştile pe cap şi cu privirile încleştate în zidul de cărbune din faţa lor, nu par dispuşi să stea la poveşti, însă afară, la vestiar sau în drum spre casă, ortacii sunt uşor de convins să-şi spună povestea.

Nelu Iovu, care e acum pensionar și își vede de nepoți, conducea o brigadă de vreo 80 de oameni. Zicea că nu e uşor să se dea după fiecare şi să-i facă să funcţioneze ca o echipă. După atâţia ani de mină, nu i se mai părea nimic straniu în drumul pe care-l făcea în fiecare zi. „Cu mina m-am învăţat, chiar dacă e greu, dar omul se obişnuieşte cu orice. Avem unde munci şi suntem sănătoşi, apoi altceva nu prea contează. E greu în ziua de azi…”, povestea Nelu Iovu.

El recunoştea atunci că mina te schimbă şi te face mai dur, dar, până la urmă, cum poți deveni când ai o muncă grea ca asta?

Printre stâlpi de susţinere şi utilaje cu nume greu de ţinut minte l-am găsit şi pe Laurenţiu Ghiojan, care nu a fost miner dintotdeauna. „Înainte să vin la mină eram ospătar-bucătar, dar am intrat în minerit pentru că se câştiga bine şi aveam nevoie de bani. La început a fost mai greu, dar m-am obişnuit cu toate. Au fost şi multe neajunsuri, dar am trecut peste toate”, spunea fostul ospătar, care se bucura pentru că are două fetiţe care n-or să aibă nimic de-a face cu mineritul.

Lumina de afară și berea de după

am-coborat-in-mina-si-am-inteles-cat-de-praf-e-viata-de-miner-253-body-image-1438857404-size_1000

Am rămas în subteran vreme de două ceasuri, în care numai drumul cu suişuri şi coborâşuri m-a făcut să obosesc. Inginerul care mi-a fost călăuză și care a lucrat mai bine de 20 de ani în mina Uricani a ţinut să mă asigure că asta a fost o simplă plimbare. Există locuri de muncă până la care minerii merg câte şase kilometri sau mai mult. Mă gândesc la drumul dus, la cele şase ore de muncă şi la drumul de la întoarcere. Ce mai poți face când ajungi acasă?

Încă două minute în colivie, de data asta urcând, şi pot să vă spun că nu e nimic mai frumos, după întunericul din măruntaiele pământului, decât lumina albă şi strălucitoare a zilei, care ne-a izbit cînd am ieşit din gura puţului. Ne-am privit la lumina zilei şi am râs. Eram plini de praf şi transpiraţi, dar ne simţeam de parcă făcuserăm cine ştie ce ispravă.

După duşul de rigoare ne-am dus să bem o bere, ca nişte oameni care ştiu că merită şi puțină distracţie după o treabă bine făcută. Iar minerii pe care i-am văzut negri de praf în subteran ne-au arătat că știu să și petreacă.

Schimbul de noapte: căldură mare și tone de cărbuni

am-coborat-in-mina-si-am-inteles-cat-de-praf-e-viata-de-miner-253-body-image-1438857422-size_1000

La toate cele șapte mine care au mai rămas în Valea Jiului e la fel: muncă brută, condiții extreme, pericole la tot pasul și multe nemulțumiri, pentru care nimeni nu pare să aibă o soluție. Fiecare miner din Vale o să-ți spună același lucru: munca din subteran nu e plătită, iar faptul că își pun viața în pericol pentru o bucată de pâine îi face să își ceară cu încrâncenare dreptatea, atunci când simt că sunt furați.

Dacă întrebi orice miner ce urăște mai mult și mai mult la meseria sta, o să-ți răspundă la fel: schimbul de noapte. Când tu dormi sau te pregătești să dai la buci, el transpiră copios la cele peste 40 de grade din abataj, și trebuie să dea cărbune cât nici nu-ți închipui.

Se zice că minerii vorbesc de curve când intră în șut – așa numesc ei un schimb – și despre mină când merg la băut. M-am convins că așa stau lucrurile când am petrecut vreo două ceasuri cu Florin, un miner de 39 de ani care lucrează la mina Lonea, situată în extremitatea estică a Văii Jiului. E la vreo câțiva ani de pensie, dacă dă Dumnezeu să mai țină mina atâta, pentru că minerii intră în rândul pensionarilor de la 45 de ani.

Florin îmi povestea că cel mai urât îi e de mină când lucrează în schimbul patru, o dată la trei săptămâni. Pleacă la muncă atunci când ai lui se pregătesc de culcare și la ora 23 e deja echipat cu salopeta și casca, în sala de pontaj. „Pe la unșpe’ jumate, fiecare pleacă la locul de muncă repartizat și dimineața pe la șase jumate ieșim. O noapte-ntreagă la mină. Îi urât, cum să fie? Merg cam patru kilometri pe galerie, la patru sute de metri adâncime, și la noi totu-i muncă brută: mușchiu’, sapa și lopata, atât îi la noi. Trebuie să scoatem zece tone pe cap de om, atât îi norma. N-o facem, pula bani. Și așa nu-i lună în care să scoatem toată producția, că nu-s materiale, dar dă-ți tu seama ce-i aia să scoți zece tone tu singur, cam trei sute de tone pe un schimb întreg. Da’ schimbu’ patru îi ăl mai rău, cinci zile, poate șase, lucri numa’ noaptea. Păi săptămâna următoare nici n-apuc să-mi revin cu somnul. Plus că-i tot un drac, că la schimbul unu intri în șut la patru dimineața”, povestea minerul.

Băiatul lui Florin avea pe atunci zece ani. Tac-su zicea că-i rupe picioarele, dacă îl aude că vrea să se facă miner. L-a dat la fotbal și îi plătește meditații, să fie bun la carte. Oricum, zicea Florin cu amărăciune, și dac-ar vrea ăla micu’ să se ia pe urmele lui, n-o să mai aibă unde, la ritmul în care dispar minele din Valea Jiului.

De la documentarea în mină am plecat cu doi bulgări de cărbune, pe care i-am smuls din zăcământ. Și cu convingerea fermă că orice ziarist care vrea să scrie de-adevăratelea despre minerit trebuie sa vadă cu ochii lui cum e acolo jos.

Ştiu că sună a clişeu, dar odată ce intri în subteran şi vezi ce înseamnă să fii miner, fie şi într-o documentare succintă, n-ai cum să nu îi priveşti cu admiraţie şi respect pe bărbaţii ăştia, care, zi de zi, coboară în infern, pentru pâinea lor cea de toate zilele.

Merg cam patru kilometri pe galerie, la patru sute de metri adâncime, și la noi totu-i muncă brută: mușchiu’, sapa și lopata, atât îi la noi.

Sursa:

VICE

Comenteaza

Comenteaza

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentRealitatea Petrileana
Articolul următorPetrileanul ILIE PADUCEL