Am vorbit cu minerul care a ieșit de sub pământ să salveze un oraș din România prin film

820

Dacă ai rămas încremenit în anii 90, poate e timpul să le dai o șansă oamenilor ăstora care fac o muncă pe cale de dispariție, în România.

Anul ăsta, la TIFF, cel mai mare festival de film din România, a fost premiat și un film cu mineri, nu doar Alain Delon.

Doar că „Planeta Petrila” a lui Andrei Dăscălescu nu este o altă întoarcere în arhivele triste ale României, în anii 90, când Iliescu îi manipula pe mineri să vină să le dea în cap intelectualilor de la București, ci un film care sparge niște stereotipuri. Și asta pentru că despre mineri nu se vorbește niciodată dincolo de mineriade sau moarte, dar uite că Dăscălescu s-a încăpățânat să documenteze o altă poveste a clasei muncitoare din Valea Jiului.

Andrei spune că a făcut un film documentar mainstream. Ca să prindă la public. Și i-a ieșit. Poți să-l vezi și tu din 23 iunie, când o să apară în cinematografe.

Documentarul ăsta e cumva despre cum Ion Barbu – pe care-l știi poate din postura de caricaturist – a transformat un oraș minier într-o așezare extraterestro-artistică. Te uiți la imagini și te întrebi dacă e film regizat sau documentar. Ce face Barbu acolo e, însă, o demonstrație cât se poate de reală a omului care înfăptuiește. Și o să apreciezi asta, dacă te-ai săturat de gargara debitată, zilnic, on și off-line.

Te va impresiona prin culori și muzică, prin nebunia lui Ion Barbu și onestitatea minerului Cătălin Cenușă, într-o lume caracterizată perfect de întrebarea unuia dintre reprezentanții Societății Naționale Pentru Închideri Mine Valea Jiului (ce nume!): „Cine semnează pentru banii ăștia?”.

Ca si când d-aia stătea Petrila în loc: că nimeni nu vrea să-și asume să facă altceva cu milioanele de la UE, în loc să „ecologizeze” zona conform planului inițial.

Ion Barbu, artistul care a transformat orașul Petrila. Fotografie via pagina de Facebook „Planeta Petrila”

A durat cam patru ani ca Andrei Dăscălescu să filmeze, cu pauze, tot ce o să vezi și n-o să vezi în „Planeta Petrila”, și n-a fost ușor, fiindcă autoritățile interesate să cheltuiască (și să își tragă) banii primiți de la Uniunea Europeană nu prea au vrut să coopereze cu un tip care-i deranja cu tot felul de solicitări și aprobări.

De exemplu, în octombrie 2015, Andrei s-a întors în Petrila să filmeze ultimele zile ale celei mai adânci mine din Europa. Atunci s-a închis una dintre cele trei mine din Valea Jiului, care intrau în programul agreat de FMI și Comisia Europeană, cu deadline în 2018. Deși Boc a promis că nu se va închide nicio mină în intervalul ăsta, la Petrila s-au schimbat regulile din mers.

În fine, timp de șase săptămâni administrația Societății Naționale Pentru Închideri Mine Valea Jiului a făcut tot posibilul ca birocrația să-l împiedice pe Andrei să filmeze subteran. Dar Andrei nu s-a lăsat învins de sistem ca Elena Udrea și a reușit ca, fix în ziua închiderii minei, să intre în lumea ortacilor. Aia despre care cei mai mulți dintre noi nu știm absolut nimic altceva decât numele instigator al lui Miron Cozma.

Așa că, în iunie 2017, „Planeta Petrila” a ajuns proiecție la TIFF și câștigătoarea Premiului Publicului Cinepub. Iar cel mai frumos discurs, după cum a zis chiar și Tudor Giurgiu, l-a ținut acest miner uscat, cu brațe lungi și privire de Adrian Brody. E Cătălin Cenușă, 44 de ani, șeful de sindicat al minerilor din Petrila și omul care a ieșit de sub pământ ca să salveze, împreună cu Ion Barbu, orașul prin artă.

Și au reușit: astăzi, clădirile care urmau să fie demolate și probabil vândute la fier vechi, iar orice urmă a istoriei orașului să dispară complet absurd, au intrat în patrimoniul cultural. Decizia a fost luată în timpul guvernării tehnocrate, de Ministerul Culturii. E o luptă pe care Ion Barbu a început-o în urmă cu mai bine de șapte ani.

„Nu sunt actor și nici artist, sunt un simplu miner și muncitor”, a spus Cenușă la finalul speechului.

Cătălin Cenușă, Andrei Dăscălescu și Ion Barbu, pe scenă, la TIFF

Deși Barbu este personajul central al întregului documentar, din partea subterană se mai ridică un om. Același Cătălin Cenușă, brigadier.

Nu mai întâlnisem niciun miner până la Cenușă, pe care l-am cunoscut la o masă, pe terasa Casei TIFF, din Cluj, plină ochi cu artiști mai mult sau mai puțin adevărați. Cătălin e însă foarte adevărat. E genul despre care zici că „e băiat”. Omul care a dedicat premiul câștigat celor 56 de mineri care au murit la Petrila, din 96 până la închidere, și alături de care a muncit în subteran. Am vorbit cu el despre cum i-a schimbat documentarul ăsta viața și cât de adânc internalizat mai e stigmatul de a fi miner în România lui 2017.

Cenușă a luat o gură de bere din halbă și-a aprins o țigară și a început să-mi povestească.

Cenușă, scenă din documentar

VICE: Ți s-a schimbat în vreun fel viața după documentarul din Petrila?
Cătălin Cenușă: Nu mi s-a îmbunătățit viața în subteran și nici acasă, este tot viața pe care o aveam înainte, însă s-a schimbat viața de a cunoaște oamenii din alte puncte de vedere și de a vedea că există și alte sentimente față de mineri. Am întâlnit oameni care vor să facă ceva la Petrila și atunci m-am alăturat lor. Mulți nu știu că oamenilor nu li se dă acces la cultură, așa cum se întâmplă în Cluj, București, Timișoara sau în alte orașe mari, nu se întâmplă nici în Petrila, nici în orașe mai mici.

Și asta s-a schimbat în Petrila?
Asta a făcut Barbu, a îmbinat cultura cu mineritul. Oamenii și Barbu fiind două caractere diferite, unul din subteran, altul din suprafața, deși și el a lucrat ca miner, dar o altă generație, cu toții ne-am înțeles la lucrurile astea.

Ai avut un discurs foarte emoționant la premierea documentarului. Ți l-ai pregătit dinainte?
Nu am crezut niciodată că o să trăiesc asemenea momente, să am așa emoții. Eu nu pregătesc niciodată nimic dinainte, nici acasă, nici la muncă. Ceea ce am spus aia am gândit atunci. Eu spun mereu ceea ce simt și s-a văzut că au simțit asta și oamenii.

„Minerul are viață veșnică: 25 de ani pe întuneric, dup-aia mai stă cinci ani la lumină și se întoarce.”

Ion Barbu a organizat o înmormântare simbolică a minei Petrila, în ultima zi de exploatare.

Ai resimțit judecata oamenilor asupra minerilor de-a lungul vremii, după mineriade?
Am simțit-o după 96 foarte puternic, am simțit cum s-a schimbat în totalitate viața în întreaga Valea Jiului, din cauza unora care astăzi nu mai sunt în minerit, dar suferă alte generații. Cei din 90 au plecat în 96-97 și au tras alții care n-au participat la așa ceva, care nici măcar nu au știut. Dar lumea a rămas în cap cu mineriadele și asta a ajuns și la nivel de guvern, de oameni politici. De-a lungul vremii, toți au lăsat capul în pâmânt și au zis: „Șefu, e bine în Valea Jiului, oamenii sunt mulțumiți”, ceea ce nu era deloc adevărat.

Să nu existe niciun fel de conflict, să nu protesteze minerii că asta ar băga panică în lume?
Să nu facă grevă, să spună că toată lumea e mulțumită. Au intervenit politic peste tot și au mers pe o singură idee: destramă și condu (cucerește). Este o lozincă care s-a folosit ani de-a rândul și așa a fost, se vede asta.

Câți ani aveai în timpul mineriadei din 90?
În 90 m-am angajat la mină, în Petrila. Nu am participat la mineriade, în 92-93 am fost în armată, apoi am revenit la Petrila și acolo am rămas toată viața.

Crezi că documentarul ăsta va reuși să mai schimbe puțin mentalitatea asupra minerilor, pe lângă mesajul cultural pe care-l transmite?
Îmbinarea culturii cu mineritul este un lucru enorm, dar trebuie pus în practică cât mai repede, până nu dispare de tot mineritul. Pașii pe care i-au făcut Barbu cu Dăscălescu au fost benefici și eu zic că, dacă vor continua, Barbu nu se va lăsa și nici eu nu voi sta deoparte, am putea reuși să mai schimbăm măcar puțin imaginea asta negativă.

Ziua în care arta lui Ion Barbu a fost distrusă.
Ziua în care o parte din arta lui Ion Barbu, din Petrila, a fost distrusă cu „cel mai mare desfăcător de conserve”.

Te implici și în zona culturală acum?
Nu chiar, dar discut cu Barbu, particip la evenimentele pe care le organizează, deocamdată mai sunt activ în mină (minerii se pot pensiona la 45 de ani, dacă au 25 de ani de muncă în subteran) și nu pot să mă implic atât de mult, dar mă implic explicându-le oamenilor ce înseamnă cultură, dar și ce înseamnă viața în subteran. Ceea ce s-a și văzut la Petrila, când a fost proiecția.

Cum a fost la proiecția de-acasă?
O sală arhiplină, oameni care au rămas pe din afară. Ceea ce nu a reușit să facă politicul în ultimii 20 de ani, când țineau ședințele de partid, când veneau cei mai mari politicieni din țară, a reușit filmul „Planeta Petrila”, a lui Andrei Dăscălescu. E o cale diferită, fără să faci campanie, fără să dai sarcini de partid, cum dădeau ei: fiecare veniți cu câte zece oameni, cu câte 15 oameni.

„Acum au venit oamenii simpli, singuri, fără să țină cont de culoarea politică, de nimic, au venit pur și simplu.”

E un exemplu că se poate și așa, natural.
Până la urmă și cei din politică, au fost câțiva din administrația locală, în sală, chiar și din consiliul local care și-au dat seama că nu pot să adune ei o sală făcând campanie o lună, ceea ce filmul a făcut printr-o campanie de trei zile. Nu pot umple o sală în care oamenii să fie la fel de spontani și naturali.

Dar cum ai ajuns personaj în documentarul lui Andrei, cum ai luat decizia de a zice: da, mă bag în treaba asta?
N-am mai avut nicio armă prin care să lupt pentru a menține mina Petrila în continuare, făcusem multe demersuri pentru ca mina să meargă mai departe încă doi ani și în momentul în care am simțit că soarta e bătută în cuie și mina se va închide, văzându-l pe Andrei că alerga cu aparatul în spate, de unul singur, că se dădeau ordine superioare să nu vorbească nimeni cu el, să se ascundă din fața camerei, am zis: „Ce mai am de pierdut? Până la urmă ce o să-mi facă băiatul ăsta?”

„Unde a ajuns el (Andrei Dăscălescu) nu cred că a mai ajuns cineva, în 25 de ani, de când lucrez eu acolo.”

Am înțeles că ai filmat și tu cu o cameră, în mină, când nu avea aprobare să intre Andrei. Cum a fost?
Da, am luat o cameră foarte mică, o țineam în mână, c-am zis că dacă nu va reuși el măcar să filmez eu. Oamenii nici nu și-au dat seama că am o cameră cu mine, eu vorbeam normal cu ei, ca într-o zi de lucru.

Apoi a urmat un moment la limită, în ziua când Andrei a filmat în subteran, când nu pornea ventilatorul și nu mai circula aerul, nu?
Nu știu dacă el, în toată nebunia lui, își va da seama vreodată prin ce pericole a trecut. Eu le-am simțit și știam ce se poate întâmpla, numai că, trecând de multe ori prin lucruri care sunt la limită, am încercat să reabilitez situația fără să mă panichez sau să-i panichez pe oamenii din jurul meu.

Dar nu îți este frică niciodată, jos, în mină?
Păi, dacă nu ai frică înseamnă că chiar ești nebun. Toate lucrurile care te fac să fii atent la ceea ce faci vin din subconștient, din frica. Și curajul vine tot de la frică.

Citește și: Cum moare Petrila, cea mai adâncă mină din Europa

Mi-a povestit Andrei că nici nu prea faceți pauze când lucrați în subteran. Nu vorbiți și alte lucruri, nu faceți glume?
În subteran? Nu este timp de așa ceva. Poate dup-aia, la o bere. În mină e totul la foc automat, timp de șase ore e o muncă titanică. Să-ți dau un exemplu. La mina la care lucrez acum, trebuie să merg pe jos cam 45 de minute în subteran, până la punctul de lucru. În Petrila era mai aproape, undeva la 20 de minute. Schimbul meu începe la ora șase dimineața, dar eu mă trezesc pe la un trei-trei și un sfert, cu jumătate de oră înainte să cobor în mină trebuie să fac pontajul. La șase sunt la punctul de lucru. La 12 plecăm, dar mai avem 45 de minute drumul întors, apoi dușurile, dacă mai stau cu colegii la o bere, până ajung acasă, se face două jumate după-masa. Deci, nu sunt niciodată șase ore.

Era mai bine în anii 90 să fii miner, ca echipamente, condiții de lucru?
Diferența din anii 90 și ce se întâmplă acum e de la cer la pământ. Nici nu există comparație și mă refer, de fapt, la oameni. Atunci se schimba forța de lucru, cei bătrâni îi învățau pe cei tineri. Acum, toți cei trecuți de 18-20 de ani de subteran sunt și bolnavi și nu mai dau randamentul de acum 20 de ani. Iar tineri care să-i înlocuiască nu mai există.

Comenteaza

Comenteaza