„Colocviile Sîrbu” din Craiova au ajuns la a cincea ediţie / Totul trebuie recitit după 50 de ani. Dar e foarte bine şi după 30!

275
„Am citit Apologia lui Socrate când aveam 20 de ani: m-a plictisit, nu am înţeles nimc, nu m-a mişcat deloc. Am recitit-o azi, 12 X 1983, şi sunt cutremurat. (Totul trebuie recitit după 50 de ani: mintea cea de pe urmă fiind adevărata minte a omului matur. Viaţa nu e decât o lungă şcoală primară în care învăţăm băbeşte azbuchiile vieţii, pentru ca la bătrâneţe să putem citi cuvintele moarte, transcendenţă, lumină)”. Aşa scria, cu exact 30 de ani în urmă, Ion D. Sîrbu în faimosul său Jurnal al unui jurnalist fără jurnal.
E, oare, o tulburătoare coincidenţă, faptul că Nicolae Coande a ales, după 30 de ani de când Sîrbu a recitit Apologia, ca zi de comemorare spirituală a autorului nostru chiar acest 12 octombrie? Poate fi şi aşa. Dar e, mai degrabă, o intuiţie de scriitori, că  a vorbi despre moarte, transcendenţă şi lumină la autorii mari nu poţi să o faci decât după un anumit număr de ani. Coande a început aceste întâlniri cu subiect  unic, Ion D. Sîrbu, în urmă cu 5 ani şi a ţinut ca ele să devină o permanenţă. Atunci, în 2009, s-a tipărit primul caiet al colocviului naţional „Ion D. Sîrbu”, coordonat de Nicolae Coande şi Ioan Lascu, la care am contribuit, împreună cu Marian Boboc, la organizare şi în comitetul ştiinţific.
În cazul dlui Coande nu e vorba doar de o obligaţie morală deşi el e, azi, secretarul literar la Teatrului Naţional din Craiova, funcţie pe care a ocupat-o, în mod strălucit, cu ani în urmă şi Sîrbu. Este, mai degrabă, de o iubire fraternă şi o apreciere sinceră pe care un scriitor mai tânăr le are faţă de scriitorul-magistru trecut Dincolo. „Nu pot să uit că într-un moment greu, foarte greu, al vieţii mele, Craiova mi-a oferit ospitalitatea morală şi materială şi dragoste şi oarecare înţelegere. Asta s-a întâmplat în 1964, când am fost numit secretarul literar al Teatrului Naţional Craiova”).
         Anul acesta, Nicolae Coande a invitat o seamă de oameni care l-au cunoscut şi oameni care au scris despre Sîrbu. Ei au trebuit să vorbească, în două sesiuni de comunicări, despre „Firesc şi excepţionalism în viaţa şi opera lui Ion D. Sîrbu”.
În prima zi, au vorbit la Biblioteca judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, criticul Gheorghe Grigurcu, profesorii universitari Ovidiu Ghidirmic şi Nicolae Oprea, fostul (mare) director al Teatrului Naţional din Craiova, dna Flori Bălănescu  şi d. Emil Borogină şi subsemnatul. După-amiază, la ora 18, am fost invitaţi să vedem piesa „Ce mai taci, Gary?” (o dramatizare de Toma Grigorie după Jurnalul unui jurnalist fără jurnal) pusă excelent în scenă de regizoarea Alina Rece. A fost o seară magică în care actorii Naţionalului au reînviat, cu exactitate şi precizie de ceas elveţian, atmosfera în care a trăit, a scris (şi nu a tăcut!) Gary Sîrbu. Meritul actorilor şi al regizoarei e cu atât mai mare cu cât, datorită tinereţii lor, ei n-au trăit în acea vreme dar au intuit-o foarte bine. De aceia îi vom menţiona, în semn de recunoştinţă, pe Valeriu Dogaru (Gary), Gabriela Baciu (Olimpia), Dragoş Măceşanu (Candid), Eugen Titu (Sommer), Ion Colan (Popescu), Anchetatorul (Ştefan Cepoi), Gardianul (Cosmin Rădescu) şi Proletarul (Nicu Guran). Regizoarea crede că „noi nu ne-am încheiat socotelile cu comunismul, ca să putem râde detaşaţi. Societatea româ­nească încă suferă de pe urma comunismului, chiar dacă cei foarte tineri îl văd azi ca pe un lucru cool, plin de senzaţii tari. Or, umbrele nefaste ale epocii se întind până şi peste viaţa lor de acum. Singura soluţie este adevărul!”.
(E inutil să ne mai întrebăm, aici şi acum, de ce Teatrul din Petroşani nu are în repertoriu nici o piesă a scriitorului care dă numele instituţiei… ”Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt!”).
         A doua zi, am fost, din nou, la Teatrul Naţional, unde în foaier am ascultat inter­venţiile Clarei Mareş, Mihai Ene, Petrişor Militaru, Marian Barbu Toma Grigorie, Cornel Mihai Ungureanu, Dumitru Augustin Doman şi Toma Velici. Prima vorbitoare, dna Clara Mareş, a afirmat că, deşi ştie numele ade­vărat şi nu doar cel de cod al informatorilor Securităţii în cazul Sîrbu, a considerat că acestea nu trebuie făcute publice. Pe când făcea această afirmaţie, dna Elisabeta Sîrbu, care o urmărea atent, dădea aprobator din cap. Un alt vorbitor, Cornel Mihai Ungureanu, a afirmat că, dimpotrivă, numele respective ar trebuie scoase, în sfârşit, la lumină pentru ca lumea să poată asculta şi punctul lor de vedere. Şi, în plus, de a le oferi posibilitatea publică de a se căi pentru mizeriile deversate ofiţerilor de Securitate. Flori Bălănescu a afirmat, în acest sens, că ar fi fost mult mai utilă o dezbatere, în jurul unei mese rotunde, a chestiunilor delicate evocate în aceste întâlniri. Din păcate, timpul a fost, în cazul acestui colocviu, inamicul public nr.1. O altă afirmaţie a dnei Clara Mareş s-a referit şi la impactul pe care l-ar fi avut difuzarea, la televiziune, a piesei „Frunze care ard” (unde este vorba de o grevă) în declanşarea evenimentelor din august 1977 de la Lupeni. În cărţile noastre despre Lupeni 77, autorii (Marian Boboc şi Mihai Barbu) nu au găsit vreo referire, în niciuna din sursele cercetate, la această influenţă „dramatică” în desfă­şurarea acelei mari mişcări anticomuniste. Cred că şi în această chestiune ar fi fost necesară o dezbatere privitoare la influenţa literaturii dramatice în producerea unor mari mişcări sociale. Invers, am întâlnit destule cazuri. Dar a afirma că o piesă  precum „Frunze care ard” (modestă din punct de vedere literar) poate inflama mulţimile în aşa hal încât să iasă în stradă şi să-l înfrunte pe primul comunist al ţării e o cale extrem de lungă. Spunem asta în cunoştinţă de cauză, ca un om care a trăit, aproape mereu, în Valea Jiului şi printre intelectualii şi printre minerii locului.
La finalul manifestării, recitalul violoncelistului Mircea Suchici, membru al Filarmonicii „Oltenia”, a încântat pe toată lumea.
În concluzie, „dacă viaţa culturală a Craiovei se va destrăma, de vină nu vor fi artiştii, condeierii, oamenii de teatru şi muzica. De vină vor fi acei inconştienţi birocraţi care, dorind să fiarbă un sirop mult prea local, n-ar face decât să întunece condiţiile europene ale acestui oraş care a dat ţării atâţia cărturari şi artişti de seamă”. Deocamdată, birocraţii (recte Consiliul Judeţean Dolj) s-au achitat bine de sarcina organizatorică, mai ales că preşedintele Ion Prioteasa l-a cunoscut bine pe scriitorul care ne-a adunat, din nou, împreună. Temerea lui Gary Sîrbu formulată mai sus nu este, deocamdată, în niciun fel de pericol. Ba, din contră, Craiova vrea să devină, cât de curând, o capitală europeană a culturii.
de Mihai BARBU

Comenteaza

Comenteaza