DISTRIBUIȚI
de Mihai BARBU
Ernest Ferdinand Stummer s-a născut la Lonea, în Colonia de jos, pe strada Tineretului, şi a făcut liceul în trei localităţi: la Petrila (doi ani), la Petroşani (un an şi jumătate) şi la Haţeg (ultima jumătate de an). Elevul Stummer era un rebel, în sensul că, în acea vreme, nu purta uniformă, dar purta plete, blugi, pantofi „cu talpă EPA”, asculta Phoenix şi muzică străină. 
Superba recunoaştere a frondei: „Sunteţi toţi nişte ştumeri!”
Stummer făcea un număr îngrozitor de absenţe (lucru de neimaginat în acea vreme), spre deosebire de ceilalţi doi „nemţi” (elevii-model Schmieder Frederik William şi Siszman Martin) pe care i-a avut colegi la liceul din Lonea. Deşi la Haţeg a stat doar un trimestru, elevul Stummer dintr-a XI-a (liceul avea, pe atunci, unsprezece clase) a lăsat urme de neşters în liniştita localitate de lângă rezervaţia de zimbrii. Arbitrul Ion Danciu, care a făcut liceul la Haţeg după Ernest Ferdinand Stummer, povesteşte că, într-o zi, directorul Barbu (fără nici o legătură de rudenie cu autorul acestor rânduri), înnebunit de prostiile pe care le făceau unii dintre elevii săi, le-a aruncat, verde-n faţă, următoarea maximă acuză: „Sunteţi toţi nişte ştumeri!”. Şi aşa le-a rămas numele…
Nu toţi bărbaţii din familia rebelului Ernest au fost aşa. Bunicul său patern, tatăl vitreg al tatălui său, a fost, la Deva, croitorul doctorului. Petru Groza. Ce a reţinut elevul Stummer de la bunicul său e următoarea amintire. Pe când Petru Groza fondase Frontul Plugarilor, la el în casă era un permanent du-te-vino. Seara, când se termina cu vânzoleala plugarilor din zonă prin casa d-lui advocat, Petru Groza cerea să se deschidă larg geamurile. „Să iasă din casă mirosul de ţăran!” (Asta o spunem aşa, într-o doară, ca să-şi dea seama şi alegătorii de azi cât preţ pun politicienii – de ieri şi de azi – pe cei care le dau voturile ca ei să ajungă domni la Bucureşti sau Bruxelles!). Bunica sa paternă era fata unui preot ortodox.
Doar meseria te putea salva de deportarea în Dombas
Când vremurile deveniseră tulburi şi în Valea Jiului, familia Stummer urma să fie deportată în Dombas. Ernest crede că, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, ar fi sfârşit, cu siguranţă, acolo. S-a întâmplat, însă, o minune (de natură tehnică). Tatăl lui Ernest era un meseriaş destoinic, care ajunsese ajutorul şefului Uzinei electrice din Dărăneşti. La un moment dat, uzina se defectase şi, pentru a fi repusă pe picioare, au fost aduşi doi meseriaşi din Elveţia. Aceştia, cu răbdare de ceasornicari, lucrau de câteva zile bune, însă nu reuşeau să dea de capăt defecţiunii. Familia neamţului Ernest Ferdinand Stummer (tatăl i-a dat fiului aceleaşi falnice prenume) era, cu bagajele la gară. (Şi ruşii aveau mare nevoie de meseriaşi nemţi în bazinul carbonifer Dombas…)
Pentru că elveţienii băteau pasul pe loc, cineva şi-a adus aminte că neamţul Stummer era cel care repara, de fiecare dată, orice defecţiune apărută la uzină. Aşa că au alergat, într-un suflet, la gară şi l-au adus pe neamţ direct la uzină. A lucrat acolo zi şi noapte. Fiul său, Ernest, îşi aminteşte cum mama sa îi ducea tatălui său, cu sufertaşul, mâncarea la locul de muncă. Când uzina a fost repornită, deportarea familiei Stummer a fost anulată.
O săptămână, non stop, la dispoziţia tovarăşului Janoş Fazekas
Ca să revenim la tânărul Ernest (Erno, pentru prieteni) acesta se angajează, după terminarea liceului, recepţioner la motelul Valea de Peşti. Investiţia era făcută de Biroul de Turism pentru Tineret. Motelul era sub tutela Comitetului Central al UTC. Aşa îşi explică Erno de ce, după greva din 1977, un colectiv de miniştri şi-a fixat tabăra de bază la Valea de Peşti. Ei plecau dimineaţa şi se întorceau seara târziu. Delegaţia era condusă de Janoş Fazekaş şi îi avea în componenţă pe generalul Ion Ioniţă, pe tov. Calomfirescu – ministrul Sănătăţii, pe tov. Bozdog – ministrul Comerţului, şi pe tov. Potop – un om ce răspundea, pe plan central, de consiliile populare. Delegaţia venise la câteva zile după terminarea grevei de la Lupeni. E drept că, prima dată, delegaţia a vrut să se cazeze la Cabana Rusu, unde era administrator Georgică Ceaureanu. Acolo au stat doar o zi. Lui Janoş Fazekas nu i-a plăcut şi a venit la Valea de Peşti, adus de tov. Pârvulescu, care era şeful comerţului (socialist) din Lupeni. Acolo, la Valea de Peşti, recepţionerul Ernest Ferdinand Stummer a lucrat non-stop timp de o săptămână. Colegul său de tură, Valentin Rădulescu, tocmai se căsătorise şi plecase în voiajul tradiţional de nuntă.
Două perechi de pantofi, din Lupeni, pentru ministrul Sănătăţii!
Într-una din zile, ministrul Calomfirescu a văzut că recepţionerul Stummer era încălţat cu nişte pantofi moderni „cu talpă EPA” şi i s-a făcut gura apă după ei. L-a întrebat, discret, pe domnul de recepţie cum ar putea să-i facă rost şi lui de două perechi. Erno l-a sunat, imediat, pe directorul Pârvulescu care, contra sumei de 420 de lei, i-a adus cele două perechi de pantofi. Tovarăşul Calomfirescu a fost atât de impresionat de amabilitatea gazdelor, că l-a îmbrăţişat pe Erno şi l-a pupat pe amândoi obrajii. „Îţi dai seama, era, totuşi, ministrul Sănătăţii şi s-a bucurat că eu i-am făcut rost, contra cost, de pantofii cei mai la modă în acea vreme. La Bucureşti nu s-a putut apropia de ei…”. De atunci, cei doi au rămas în relaţii cordiale.
Janoş Fazekas era bucuros ori de câte ori avea ocazia să vorbească ungureşte. Aşa că, dacă avea cu cine conversa în limba maternă, spunea ce avea de spus în ungureşte, şi apoi traducea şi pentru restul asistenţei. „Domnule, când fost eu tânăr activist cu Moghioroş,  trebuit să mergem într-un sat. Acolo, întâmpinat la noi nişte ţărani care spus aşa: Tovarăşi, noi toţi spânzurat pe dv. în casele noastre. Noi iubim la dumneavoastră şi spânzurat nu chiar pe dv., ci tablourile cu dv.!”. Erno, care vorbeşte curent limba maghiară, zice că, în ungureşte, era un joc subtil de cuvinte prin apropierea semantică între „spânzurat” şi „agăţat”. Aşa că ungurii, care au înţeles calamburul, au râs de întâmplare mult mai tare decât românii.

Comenteaza

Comenteaza