Cultul eroilor (necunoscuţi). La Petrila

366

Am căutat zilele trecute, în Valea Jiului, monumentele dedicate eroilor noştri căzuţi pentru Ţară, credinţă şi neam. La Petrila am găsit patru astfel de construcţii. Ele sunt ridicate din cărămidă, bolţari, beton, marmură, lemn şi… tablă, fiind destinate cinstirii acelor oameni care au murit, poate, şi în locul nostru, pentru a trăi Ţara.
Primul monument se află chiar în centrul oraşului Petrila, în faţa Casei de cultură „Ladislau Schmidt”. Este, de fapt, un biet soclu pe care, până acum un sfert de veac, era cocoţat soldatul sovietic eliberator. La Revoluţie, acesta a fost dat jos de pe soclu şi dus într-un loc secret. (Dacă soldatul cu manta lungă şi cu kalaşnicov-ul pe umăr nu a fost încă distrus, el ar putea fi vândut, azi, în Crimeea. Acolo cinstirea armatei eliberatoare de la Răsărit a ajuns la mare preţ… ). Soclul a rămas pustiu câţiva ani buni. Totul a rămas neclintit până de curând, când dl. Ramaşcanu – pe vremea când era viceprimar liberal – i-a comandat prietenului său, Austriacul de la Simausrom, o flacără din oţel pe care să o pună în locul soldatului roşu. Realizarea artistică nu e ieşită din comun, dar are o mare calitate. Flacăra se termină cu un vârf extrem de ascuţit, în care nu ar mai putea reveni Soldatul fără să afle, în mod concret, cum îi trăgea Ţepeş Vodă în ţeapă pe duşmanii românilor.
Tot cu acel prilej aniversar (e vorba de Ziua Eroilor) a fost montată, pe soclu, şi o placă de marmură care ne spune o poveste. E trista istorie a unui tânăr petrilean ce moare, la 15 de ani, pentru Ţară. V-o spunem, la rândul nostru, şi dv.

Eroul Petrilei a capturat 6 nemţi şi cade rănit
„La 13 ani, în septembrie 1944, s-a prezentat la Batalionul 5 VM (Vânători de Munte – n.n.) pentru a fi primit copil de trupă, dar fiind refuzat s-a ataşat unui convoi al Diviziei 2 Munte. Fiind îndrăgit, a fost încadrat copil de trupă la un batalion de vânători de munte, unde a fost de mare folos. La Debreczen şi în zona Banovce, a pătruns în spatele frontului inamic, culegând informaţii. În zona Veseli a pătruns în noaptea de 18 spre 19 aprilie 1945 în dispozitivul duşman culegând informaţii apoi s-a strecurat la o cazemată germană pe care a aruncat-o în aer. A capturat 6 prizonieri germani, dar în timp ce-i ducea spre postul de comandă, cade rănit. A fost decorat cu Virtutea Militară clasa a II-a, şi citat prin ordin de zi pe armată.  Asociaţia cadrelor militare Valea Jiului”. Acestea sunt faptele de vitejie din scurta viaţă a lui Stârc Nicolae – copil de trupă, născut pe 18 octombrie 1931, la Petrila şi mort în ziua de 3 februarie 1946, la Timişoara.
În afara unor virgule puse rău şi a unei formulări demne de un vorbitor străin de limbă română („s-a strecurat la o cazemată” în loc de „s-a strecurat într-o cazemată”), textul respectiv are o mare calitate. E singurul care spune clar, cu nume şi prenume, povestea unui erou petrilean.

Un monument bun pentru toate evenimentele. Fie epocale, fie locale
Al doilea monument dedicat eroilor noştri se găseşte amplasat între Poliţia oraşului Petrila şi un imobil impunător, dar pustiu, pe care scrie „E.M. Lonea”. Construcţia e „reabilitată” parţial, adică doar în dreptul intrării. Monumentul eroilor (ridicat în 1984) e din lemn masiv şi reprezintă o cruce în stil maramureşean lucrată, în chip măiestru, de meşterul Chiciu Irimia.
La baza crucii e un soclu în formă de hexagon, turnat de edilii locali, care e placat cu marmură. Pe trei dintre feţele hexagonului sunt marcate trei evenimente care au zguduit omenirea şi ţara. Pe prima faţă e săpat în marmură un text de uz general („Cinste eroilor neamului”), a doua e rezervată celor „căzuţi în: Primul Război Mondial,1916-1918, şi Al Doilea Război Mondial, 1940-1944”, pe a treia faţă e scris „Revoluţia din decembrie 1989” iar pe a patra „Precum şi a tuturor minerilor jertfiţi pe altarul muncii”.
Restul hexagonului e lăsat nescris pentru eventualele evenimente care vor veni peste generaţiile următoare.
Cine a văzut un Memorial American dedicat celor care au murit pentru ţară nu se poate să nu fi remarcat plăci mari de marmură, întinse pe zeci de metri, pe care sunt gravate, numele tuturor celor cărora li s-a închinat monumentul. Familiile eroilor vin des la aceste memoriale pentru că simt că e, în acelaşi timp, atât monumentul lor cât şi al tuturor americanilor. (Acest model american a fost adoptat şi de Memorialul de la Sighet, unde au fost săpate adânc, în marmură neagră, numele tuturor martirilor morţi în această închisoare de tristă amintire). Monumentele noastre sunt ale nimănui. Nimeni nu este legat afectiv de ele decât la modul general. Poate de aceea, lumea politică vine, devine pioasă şi se închină la ele doar o dată pe an. Atunci când e Ziua Eroilor.
Monumentul aflat peste drum de cel „oficial” este o construcţie semicirculară, mai înaltă decât un stat de om, care a fost ridicată în semn de „Omagiu eroilor necunoscuţi morţi pentru patrie 1916-1918”. De obicei, nimeni nu urcă poteca în pantă care pleacă din drumul principal şi se strecoară, pe lângă urme de cazemate, la acest panteon local. Motivul e simplu. De acolo de sus nu te vede nimeni când depui coroane sau aprinzi o lumânare. Efectul politic e nul. La monumentul de jos e altceva. Eşti la strada principală şi beneficiezi, astfel, de o maximă expunere mediatică.

O tablă pentru toate anotimpurile
Un alt „monument” dedicat eroilor noştri e un panou de tablă, decolorat de vreme, prin care se pot distinge, cu mare greutate, câteva cuvinte disparate. Aceasta se găseşte în Cimitirul din Jieţ şi am aflat, aplecându-ne atent asupra ei, că tabla a fost ridicată, în 1993, ca un „Omagiu eroilor noştri” pentru „Veşnica lor pomenire”. Bănuim că pe respectiva tablă mai sunt scrise şi câteva nume de eroi. Timpul a şters, din păcate, majoritatea literelor şi tabla a ajuns, graţie intemperiilor, tot un fel de monument destinat eroilor necunoscuţi.
Aşa se face că, după turul nostru de orizont pe la monumentele eroilor din Petrila, am reţinut că falnica noastră urbe are un singur erou cu un Cod Numeric Personal explicit. El este copilul de trupă Stârc Nicolae. Această amară constatare ne aduce aminte de un banc din Epoca de Aur. Cică ilegaliştii au constatat, după 1944, că „puţini am fost şi mulţi am rămas”. După 1989, eroii neştiuţi ai Petrilei ar putea zice, pe dos, că „mulţi am fost, puţini am rămas”. Adică, unul singur!
La un astfel de final trist şi descurajant îmi vine să-l citez pe Dan Puric cu scurta lui povestioară despre Zâna Florilor şi Tâmâioară. Venită pe pământ, Zâna Florilor i-ar fi zis Tămâioarei că a adus atât de multă fericire oamenilor prin parfumul său, că e gata să-i îndeplinească orice dorinţă, oricare ar fi ea. „Tămâioara îşi ridică uşor fruntea de petale, înmiresmând încă o dată, ca prin farmec, tot aerul din jur, se uită la Zâna Florilor şi zise:
– Zâna Florilor, dă-mi puţină iarbă să mă ascund!”.

P.S. În acest documentare am fost însoţit, şi pe vreme bună şi pe frig plus zloată, de destoinicii mei elevi, Nicu Jurnalistu şi Ionuţ Ziaristul. Ei apar în ilustraţia acestui articol.      

 de Mihai BARBU

Comenteaza

Comenteaza