DISTRIBUIȚI
de Corneliu BRAN
Cel mai nou documentar semnat de regizorul Andrei Dăscălescu, „Planeta Petrila”, s-a aflat în competiţia oficială a celui mai mare festival internaţional de filme documentare din lume, IDFA, desfăşurat în perioada 16-27 noiembrie la Amsterdam, împreună cu alte zeci de filme din peste 300 de filme proiectate. Filmul a intrat în competiţia oficială a festivalului pentru „primă apariţie”, o secţiune dedicată regizorilor aflaţi la primul sau la al doilea documentar. Pelicula a fost prezentată de regizorul Andrei Dăscălescu, de producătoarea filmului Anamaria Antoci şi de Ion Barbu şi de brigadierul minier Cătălin Cenuşă, ultimii doi fiind chiar doi dintre protagoniştii filmului realizat la Petrila. Un film documentar la care regizorul a lucrat aproape patru ani de zile, făcând filmări unice în ultimele zile de viaţă a Minei Petrila, stând de vorbă de zeci de ori cu minerul Cenuşă şi o parte dintre ortacii săi.
Momente emoţionante
La reîntoarcerea de la Amsterdam, am stat de vorbă cu brigadierul Cătălin Cenuşă, astăzi mutat cu brigada la Mina Lonea, după închiderea Minei Petrila, pentru a ne oferi câteva impresii despre festivalul internaţional trăit pe viu şi despre filmul „Planeta Petrila” şi regizorul Andrei Dăscălescu.
„Au fost trei proiecţii a acestui film-documentar Planeta Petrila la care eu am asistat, în trei săli de cinematograf foarte mari, dintre care una cea mai mare din Europa. La proiecţia care a avut loc sâmbătă, 19 noiembrie, au fost peste 400 de oameni şi de care o să vorbesc puţin, am avut ocazia să întâlnesc, din fericire pentru mine, peste 30 de români, cu care am stat de vorbă şi care au urmărit filmul. La final toţi au venit, rând pe rând, şi ne-au felicitat, pe regizor, pe mine şi pe Ion Barbu pentru lucrul pe care l-am făcut, acela de a duce renumele unui oraş din România, în cazul de faţă Petrila, la nivel mondial, într-un documentar excelent realizat şi cu mult profesionalism de către regizorul Andrei Dăscălescu. Foarte emoţionant a fost şi momentul când, la intrarea în sala de cinema, noi am oferit mici sticluţe cu praf de cărbune din fosta Mina Petrila. Un gest simbolic, prin care le-am explicat celor care le-au primit – olandezi, români şi multe alte naţionalităţi – că este vorba de ceva ce nu mai există, astăzi cea mai veche mină din România fiind închisă, iar acest praf este o mică amintire din ea, din truda noastră a minerilor pentru a scoate aurul negru la suprafaţă. O mică bucată de neuitare şi la ceea ce vor vedea în documentarul Planeta Petrila. Vreau să vă mai spun că filmul realizat de sufletistul regizor Andrei Dăscălescu a ajuns în top V al audienţelor filmelor prezentate la acest festival, dovedind că subiectul şi realizarea excelentă sunt de prima clasă, iar acest fapt se poate vedea din statisticile oferite de organizatori. Iată cum un film poate să facă să se vorbească despre România, şi unde?!, în inima Europei şi la cel mai mare festival european de profil. Aştept cu nerăbdare şi premiera filmului din România de anul viitor. Sper ca prima proiecţie – şi o să mă zbat pentru lucrul acesta – să aibă loc la Casa de Cultură din Petrila. Ar fi un gest extraordinar pentru petrileni, pentru minerii din film, pentru comunitatea noastră”, ne-a spus brigadierul.
Prietenie regizor-brigadier 
Referitor la prietenia ce s-a înfiripat între regizorul Andrei Dăscălescu şi brigadierul Cătălin Cenuşă, acesta din urmă a povestit cum s-a ajuns aici: „Andrei Dăscălescu a venit la Petrila în urmă cu vreo trei ani şi jumătate, adunând în aceşti ani, în mai multe perioade de timp, tot ceea ce l-a im­pre­sionat la Petrila. Când a ajuns pentru prima dată la Petrila, a venit cu un pic de reţinere din cauza a ceea ce ştia despre Valea Jiului din informaţiile deţinute din mass-media centrală, ches­tiuni urâte legate de mineriade, greve şi de imaginea făcută de unii minerilor, precum că ei sunt sălbatici, răi, violenţi, needucaţi şi că nu e bine să te afli printre ei. Pe parcurs, şi-a schimbat aceste idei, ne-am împrietenit cu el, personal m-am împrietenit cu el prin intermediul Minei Petrila. El a apreciat faptul că eu şi ortacii din brigadă l-am primit ca pe-un prieten, şi nu ca pe un intrus venit printre noi. Faptul că a făcut filmări în subteran cu abatajul unde lucram, cu mine şi cu colegii mei, ne-a întărit şi mai mult prietenia, iar el a realizat că mare parte despre ce se spune de mineri e construit pe un fundament mincinos. Regizorul, om inteligent şi cu ochi formaţi, şi-a dat seama ce înseamnă cu adevărat mina, ce înseamnă a fi miner, cu câtă trudă se munceşte în subteran pentru o bucată mai albă de pâine. Ne-a cunoscut şi în plan social, le-a cunoscut la unii dintre noi familiile, problemele, a văzut cum se trăieşte în Petrila şi în Valea Jiului. Filmările din subteran le-a făcut cu greu, pentru că nu pot să nu-mi aduc aminte de conducerea S.N.Î.M.V.J., care i-a dat voie să filmeze numai în ultimele două zile de funcţionare a Minei Petrila, deşi timp de doi ani şi jumătate ani a bătut periodic la uşa lor pentru a obţine aprobări. În ultimele două zile de funcţionare a Minei Petrila, în 28 şi 29 octombrie 2015, a reuşit să intre, practic exact când s-a închis ultimul abataj de producţie, că în 30 octombrie a acelui an mina s-a închis. El a filmat atunci cam toate operaţiunile de închidere a ultimului abataj care s-a exploatat la Petrila, această filmare căpătând practic şi o valoare istorică a ceea ce a însemnat această mină de huilă de tradiţie în mineritul nostru”.
Olanda e frumoasă, dar tot România e „fruncea” 
Fiind la prima ieşire din ţară, Cătălin Cenuşă era normal să rămână cu amintiri de neuitat. Totuşi, minerul susţine cu un iz patriotic puternic, că n-ar da niciodată România pe Olanda, sau Petrila pe Amsterdam: „Cei de la Radio România Actualităţi, prezenţi la Amsterdam, au dat pe post mai multe declaraţii ale mele, dar n-au dat o singură frază, în care am spus că am fost şi sunt în continuare patriot, şi n-am vrut să trec graniţele ţării până acum, pentru că am zis că am ce vizita în România, care e foarte frumoasă şi tot în ţara mea vreau să-mi trăiesc viaţa până mor. Fiind vorba de Petrila, de Mina Petrila, am acceptat să ies din ţară, altfel n-o făceam nici acum. Aşa sunt eu, chiar dacă unii vor zice alt­ceva… În ceea ce priveşte Olanda, Amsterdam, nimic de-acolo nu se aseamănă cu România sau cu Petrila. Este frumos, mi-a plăcut ce am văzut, dar cea mai mare impresie primită acolo este felul oamenilor de a fi, de a privi lumea, de a trăi şi de a gândi. Ceea ce la noi e bârfă sau invidie, oameni trişti, îngânduraţi pentru problemele de trai, acolo nu găseşti! Oameni veseli, deschişi, toată lumea cu mentalitatea de a vedea ce face el şi nu celălalt de lângă el. Oriunde te opreşti, nimeni nu stă cu spatele la tine, nimeni nu tace dacă-l întrebi ceva, nimeni nu te priveşte ciudat sau cu superioritate. Aici mai avem noi românii de muncit, la mentalitate, la legătura individ-comunitate”, a mai susţinut Cătălin Cenuşă pentru ziarul nostru.
Ruşine, domnule Anghel!
Din moment ce a tergiversat aprobarea filmărilor în Mina Petrila, directorul general Aurel Anghel crede că S.N.Î.M.V.J. e propria feudă. Acest comportament abuziv la adresa artei nu este o întâmplare, ci o constantă a caracterului d-lui Anghel. Recent, am aflat cu stupoare că după o vizită a subsemnatului împreună cu poetul Florin Iaru în biroul domnului Constantin Jujan, pe atunci directorul minei Petrila, Aurel Anghel l-ar fi luat la ştangă pe Jujan. De la vizita mea cu Florin Iaru în biroul lui Jujan m-am mai întâlnit de câteva ori cu Aurel Anghel, dar acesta nu mi-a reproşat nimic. Acum realizez cât de ipocrit e Aurel Anghel. Pentru binele comunităţii sper ca ipocrizia sa să funcţioneze doar în domeniul artistic, nu şi minier. Ruşine, domnule Anghel! Ruşine! (Marian BOBOC)

Comenteaza

Comenteaza