Delictele de presă la Ion D. Sîrbu şi Alecsandru Ioan Întâiul

264

 Într-un Monitor Oficial, din urmă cu fix 150 de ani, la ziua de 12 octombrie 1863 am găsit un text care m-a uimit şi m-a bucurat în egală măsură. E vorba de o lege pe care o propune Mihail Kogălniceanu, în chiar ziua în care a fost numit ca prezident al Consiliului Miniştrilor. O să-l citez integral pentru că e o introducere necesară la ceea ce vă voi povesti mai departe: 

         „Alecsandru Ioan I, cu mila lui Dumnezeu şi Voinţa naţională, Domnul Principatelor Unite Române, La toţi de faţă şi viitori sănătate,
         Asupra raportului Consiliului Nostru de Miniştri sub nr.1196 de astăzi, 12 octombrie,
         Am decretat şi decretăm ce urmează:
         Art.1. Sunt graţiaţi toţi osândiţii pentru delicte de presă şi rămân anulate toate procesele pendente de asemenea natură.
         Art.2 Ministrul nostru secretar de stat, prezidentul Consiliului Miniştrilor, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestui Decret.
         Dat în Bucureşti, la 12 octombrie 1863, Alecsandru Ioan”.
         Decretul este contrasemnat de d. prezident Mihail Kogălniceanu iar mai jos se menţionează Rezoluţia Măriei Sale Principele Domnitor: „Se aprobă” şi urmează augusta semnătură.
         La 105 ani de la evenimentul evocat mai sus, Securitatea din Craiova, prin zelosul lt. maj. Olimpian Ungherea (vă pare cunoscut numele?)  întocmeşte o notă destinată superiorilor săi. Aceştia, după o lectură atentă, cred că originalul ar trebui înaintat, de urgenţă, Comitetului judeţean al Partidului Comunist Român. E vorba de un foarte bizar delict de presă, demn de a figura în repertoriul teatrului absurd. La ce se referea Nota aflată la dosarul întocmit Obiectivului „Şerbănescu”? La articolele apărute în presa locală şi la altele, difuzate la Radio Craiova, anterior premierei, din ziua de 2 noiembrie 1968, a piesei „Frunze care ard” de Sîrbu Ion Dezideriu. 
         Orice nou produs, fie că e pus pe piaţă de industrie, de cinematografie, de teatre sau de edituri, trebuie să beneficieze de o susţinută campanie publicitară pentru a se impune. Acest obicei este, într-o lume normală, un lucru de la sine înţeles. Ca să revenim în lumea artei, cinematografia alocă bugete imense pentru promovarea filmelor pe care le produce iar editurile mari nu se lasă, nici ele, mai prejos. Am citit, undeva, că pentru a impune un nou parfum pe piaţa de profil, marile case alocă până la 80% din buget doar pentru publicitate. La noi, a încerca să mediatizezi un produs literar sau dramatic a ajuns, la sfârşitul deceniului 7 al secolului trecut, un delict de presă care nu putea fi tolerat de omniprezenta Securitate. Un singur om, care e secretarul general al partidului, putea apărea în mod, repetat şi insistent, peste tot. Oricine încerca să penetreze, din exterior, presa comunistă intra în vizorul organelor. Mai ales dacă trecutul său era tulbure şi amintit, mereu, în preambulul oricărei note informative.
         „Dorim să subliniem, în cele ce urmează, modul în care autorul piesei a încercat (şi în mare parte a reuşit) să-şi creeze, cu orice preţ, o publicitate exce­sivă, falsă, creând şi întreţinând deliberat relaţii apropiate cu lucrătorii din domeniul presei, radioului, culturii, utilizând apoi acest cerc de relaţii în scopul obţinerii unui credit moral în faţa autorităţilor locale, pentru a se lansa şi impune ca o personalitate artistică de prim rang”. Textul prezentat este subliniat, apăsat, cu două linii iar o săgeată e îndrep­tată spre frazele respective. Securitatea detaliază, pas cu pas, dorinţa autorului (firească, la urma urmei) de a încearca să-şi promoveze piesa pe care a scris-o. Nu mai punem la socoteală faptul că autorul era şi secretarul literar al Teatrului Naţional, instituţia care îi monta piesa şi că, printre alte atribuţii, le avea şi pe cele de a întreţine relaţii apropiate cu mass media locală şi centrală.
 
Trei acuze ale Securităţii pentru câteva texte socotite „nepotrivite” şi o poză alb-negru de 5×3,5 cm
 
         Prima acuză a Securităţii craiovene se referă la faptul că în ziarul local „Înainte”, din data de 14 iulie 1968, la rubrica „Fişier de repertoriu” este „înserat (sic!) pe două jumătăţi de coloană, un amplu elogiu adus numitului Sîrbu Ion Dezideriu, într-o verbaţie sonoră şi iemfatică, semnat Al. Dianu (pseudonimul redactorului Al. Firescu). Articolul este însoţit de fotografia 5×3,5 cm a celui care face obiectul elogiului”. 
         A doua acuzaţie se referă la faptul că „În data de 6 octombrie numitul Sîrbu Ion Dezideriu a luat legătura, personal, cu studioul centrului de radioficare Craiova, solicitând redacţiei, cu insistenţă, să i se ia un interviu în legătură cu piesa sa Frunze care ard, implorând să fie sprijinit prin emisiunile locale pentru a câştiga popularitate şi încrederea oamenilor. 
         A treia acuzaţie e subliniată, iarăşi, cu două linii apăsate: „Tot în ziarul Înainte din data de 30 octombrie la rubrica Atitudini, redactorul Al. Firescu semnează articolul O tradiţie dezminţită. Din text reţinem următoarea frază revelatorie pentru scopul ce ne-am propus în prezenta notă: „Sâmbătă, o echipă de actori şi un dramaturg craiovean, trec un greu examen artistic, care trebuie transformat într-un EVENIMENT, într-o SĂRBĂTOARE”.
          „Examenul care, neaparat, sâmbătă 2 noiembrie trebuia transformat în sărbătoare, nu constituia altceva decât spectacolul cu piesa Frunze care ard”, concluzionează ofiţertul de securitate. Şi continuă seria dezvăluirilor obţinute şi prin deschiderea, cu ajutorul mijloacelor specifice, a corespondenţei private:
         „Cu aceeaşi asiduitate, în maniera omului curtenitor, numitul Sîrbu Ion Dezideriu a solicitat sprijinul prietenilor de la revista Ramuri, de la Comitetul pentru cultură şi artă, de la Studioul de radio Craiova, etc., etc. Cu titlu ilustrativ, extragem următorul text dintr-o scrisoare adresată numitului Victor Parhon, pe atunci redactor la revista Ramuri: Sâmbătă, pe 2 noiembrie, orele 8 seara, am premieră pe ţară cu piesa mea Frunze care ard. Să faci tot posibilul să vii. Directorul este supărat. E vorba de soarta adevăratului meu debut. Te rog, ştii ce e bine de făcut. Ajută-mă!”.
Apoi, cu mânie proletară, Securitatea acuză faptul că „acelaşi ziar local Înainte, din data de 2 noiembrie a.c., în articolul Metafora afirmării, îl prezintă cititorilor pe Sîrbu Ion Dezideriu ca pe un om de aleasă cultură, cu putere sigură de discernere a interferenţelor culturale şi artistice, spirit efervescent în căutările lui…”. 
Ungherea ştie că „deşi piesa cade, constituind un eşec atât pe plan artistic, cât şi financiar (Planul de casă este dezastruos), elogiile abundă disperat, spre stupefacţia cititorilor. Ziarul local Înainte din data de 8 noiembrie a.c. lansează (a câta oară?) pe trei jumătăţi de coloană, laude unui idol fictiv: I.D. Sîrbu ştie să construiască o piesă, având simţul dramatical subiectului tratat, cunoaşte perfect legile evoluţiei unui conflict şi îi sînt la îndemână toate posibilităţile cu care să creeze momente de înaltă tensiune sufletească şi să definească o atmosferă sugestivă… În acelaşi cotidian, în data de 12 decembrie a.c., se consemnează într-un articol: ”Autorul a izbutit scriind această piesă, deoarece a redat un univers uman cu o geneză specifică…”. Fără a căuta vreun cusur (deşi se găsesc cu duiumul) în piesa Frunze care ard, vrem să răspundem unei întrebări: ce fel de om a fost şi este autorul ei?
         Aici, ofiţerul de securitate Olimpian Ungherea este în elementul său şi trece în revistă, cu evidentă satisfacţie, arestările, condam­nările şi detenţia scriitorului. Nu le mai menţionăm şi noi aici fiind detaliate în cartea noastră. Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconsti­tuire.
         Nefiind un om de meserie literară (deşi după Revoluţie omul a scris şi el literatură), ofiţerul de securitate socoteşte simplu, în logica partidului referitoare la originea sănătoasă: un om cu o biografie apăsată de detenţii (pronunţate de o justiţie partinică) nu poate crea opere literare valabile şi nici viabile. În acest caz operează şi reci­proca: un om „curat”, din punct de vedere partinic, va scrie, fără îndoială, o literatură pe gustul epocii.
 
Patru motive pentru care Sîrbu era, de Crăciun, duşmanul poporului muncitor
 
         Ceea ce urmează acestui preambul e o deversare a unor mizerii, de ultimă oră, pe care tovarăşul Ungherea le adună din numeroasele delaţiuni ale informatorilor săi. Le vom enumera fără nici o plăcere dar pentru a înţelege epoca e necesar să le contabilizăm: 
         1. „În prezent prin materialele pe care le deţinem, rezultă că numitul Sîrbu Ion Dezideriu, continuă a se manifesta duşmănos în cercul apropiat de relaţii. Astfel, faţă de politica de cadre promovată de statul nostru se situează pe poziţii injurioase. Redăm, spre ilustrare, afirmaţia acestuia, făcută într-un grup de intelectuali: „În anii aceştia, au fost promovate foarte multe nulităţi în posturi de răspundere. Eu am de gând să scriu o nuvelă satirică despre nulităţile cocoţate în posturi cheie, care au alcătuit noua clasă a aristocraţilor, o clasă a agramaţilor”. 
         2. Cu altă ocazie, în faţa a doi cetăţeni belgieni care lucrează la Combinatul Chimic Craiova şi a altor persoane din localitate, cel în cauză a afirmat: „E adevărat că suntem bogaţi, avem de toate în cantităţi fabuloase dar toate acestea le posedă statul, nu noi cetăţenii, care nu avem nimic. Deşi Craiova este un oraş bogat, totuşi locuitorii sunt zdrenţăroşi, necăjiţi. În economie se realizează profituri uriaşe dar poporul, oamenii de rând se vor chinui în sărăcie la fel ca ieri şi alaltăieri, pentru că bogăţiile nu sunt ale lor în mod real, practic, ci numai teoretic. Profiturile industriei şi comerţului au creat o aristocraţie nouă în România…”.
         3. Faţă de alt grup de persoane, recent, a făcut următoarea remarcă: „Preluarea de către tov. Ceauşescu a conducerii Consiliului de Stat, ca şi propunerile pentru reorganizarea administrativă a ţării, reprezintă cea mai nedemocratică reformă pe care a cunoscut-o vreodată ţara noastră. De fapt, nu este altceva decât desfiinţarea oricărei forme nedemocratice”.
         4. În data de 5 decembrie a.c. a afirmat faţă de o persoană că „dacă nu ar fi plasat acţiunea piesei Frunze care ard în timpul războiului, pasajele despre viaţa de muncă şi mizerie a minerilor ar fi valabilă şi azi, ceea ce ar duce la calificarea piesei ca reacţionară şi chiar peri­culoasă”.
         După această enumerare, autorul notei se socoteşte îndreptăţit să tragă o concluzie fermă subliniată şi cu creionul chimic:
„Există şi alte materiale recente din care rezultă, fără dubii, că numitul Sîrbu Ion Dezideriu nutreşte sentimente duşmănoase faţă de regimul socialist din ţara noastră.
Am relatat cele mai de sus în scopul cunoaşterii unora din procedeele, mijloacele şi formele prin care anumite persoane, cu antecedente penale şi politice, încearcă, jucând pe două planuri diferite (în public afişându-se ca oameni loiali iar în cercuri de intimi, ca indivizi refractari regimului nostru) să parvină, să apară în societate ca oameni iluştri, cinstiţi, arogându-şi importante avantaje materiale şi morale”.
         Aşa se încheie Nota (strict secretă) întocmită de Securitate, chiar în a doua zi de Crăciun a anului 1968. Asta înseamnă că şi de sărbătorile creştine, Securitatea lucra la foc continuuu şi că oamenii ei nu erau deloc inspiraţi de spiritul generos al Crăciunului.
 
Securitatea detectează, în 1969, cinci opinii clare ale Obiectivului despre lume, viaţă şi Dumnezeu. Popescu-Dumnezeu!   
 
         După o jumătate de an în cadrul „muncii de documentare”, ofiţerul care se ocupa de Obiectivul „Şerbănescu” întocmeşte o a doua notă „în legătură cu poziţia lui Sîrbu Ion Dezideriu, secretar literar la Teatrul Naţional Craiova”. După o nouă recapitulare a biografiei, în partea ei întunecată, privitoare la condamnări şi detenţii, ofiţerul ajunge, din nou, la concluzia că „în prezent, din datele ce le deţinem rezultă că numitul Sîrbu Ion Dezideriu, nutreşte sentimente duşmănoase ţării noastre, denigrează personalitatea şi activitatea conducătorilor de partid şi de stat”. 
Textul reia afirmaţiile reţinute în precedenta nota informativă la care se adaugă altele noi:            
1. Astfel, „într-un cerc de apropiat de relaţii”, Sîrbu a afirmat: „Noi, acuma, trecem printr-o criză economică nemaipomenită. Păi ce, curbele de sacrificiu ale lui Iorga, de care şi-au bătut joc ăştia de azi, erau curbe? Astea sunt curbe de sacrificiu care se fac acum: 30% din buget redus în toate sectoarele, impozitele sunt înfiorătoare, îmi dă cu o mână şi-mi ia cu alta, o treime plătesc eu după venitul literar şi nu mai rentează să faci literatură. Numai hoţii pot să trăiască azi, că ăia nu plătesc impozit. Eu nu am ce să fur, că aş fura! Ce să fur? Un scriitor american sau francez angajează o carte, primeşte un avans consistent, poate să-şi angajeze o dactilografă, oameni de serviciu, poate să bea, să călătorească, pe câtă vreme la noi… Nu se mai poate! Nu se mai poate! Ceva nu este în ordine”.
         2. Cu privire la activiştii de partid şi de stat, în discuţiile sale, afirmă: „Sunt primii care servesc un Dumnezeu în care nu mai cred. Sunt nişte minţi obtuze, nişte preoţi. Iau lefuri de mari preoţi”.
         3. Într-un cerc foarte restrâns de prieteni, Obiectivul a făcut următoarea remarcă: „Aici e de vină tâmpitul ăla de Popescu Dumnezeu (se referea la tov. Dumitru Popescu, secretar al CC al PCR, ne informează Securitatea) pe care nu-l ia odată Dumnezeu că este un dobitoc. De ce nu avem şi noi un şef de stat aşa ca de Gaule sau Churchill? S-a trezit prostul la discurs şi îi place. Şi-a descoperit retorica, plăcerea de a fi aplaudat, de a fi votat în unanimitate, ascultat… După aia pică pe Bârlădeanu, să-l pensioneze pe Bârlădeanu. Probabil că ăla, fiind un om mai vechi, i-o fi zis: Nu sunt de acord cu tine, măi, Nicolae… Acum are o şleahtă de lichele în jurul lui care îi ţin hangul. Pe Bârlădeanu l-a pensionat pentru că i s-a părut suspect. A băgat nişte tâmpiţi noi. E prost, prost! În doi ani de zile Ceauşescu cade. Să cadă jos! Ori se ajunge la stalinism, ori la liberalism. Socialismul ăsta ne-a legat de mâini şi de picioare…”.
         4. Adeseori îşi manifestă intenţia de a rămâne în străinătate, la primul prilej ce i s-ar ivi de a călători în exterior. Astfel, afirmă: „De la Paris nu m-aş mai întoarce deloc. Mă duc la Debre şi-i spun că sunt într-o călătorie de studii. Îmi dă bani pentru două luni. Pentru noi, ăştia, care am făcut puşcărie în România, există o lege specială: avem două luni de vacanţă gratuită. Este un dar al UNESCO. Eu, deja, sunt recomandat aici. E un fel de bursă specială UNESCO pentru foştii deţinuţi politici români”.
         5. Cu privire la pregătirea militară a României de după evenimentul din Cehoslovacia a afirmat: „Ruşii ne ocupă în trei zile cu toate gărzile patriotice, că nu avem ce apăra. Ce să apărăm, rahatul ăsta? În Cehoslovacia era ceva de apărat. Dar aici, la noi, ţăranul ce să apere? Să apere cei doi lei pe care îi dai pentru ziua-muncă. Suntem mai stângişti ca oricare din ţările ocupate de ruşi… Ce mă deranjează este procesul ăsta extraordinar de nepăsare şi imbecilizare a întregului popor”.
         După citirea enumerării de mai sus şefii Inspectoratului ne dezvălui următoarea rezoluţie: „Sunt preconizate măsuri de docu­mentare a activităţii duşmănoase a celui în cauză, vizând în special legăturile lui cu foştii condamnaţi şi activitatea în domeniul literar”. 
 
Epilog trist cu frunze care nu au ars
 
         Piesa „Frunze care ard” e fosta piesă „Sovromcărbune” pentru care Sîrbu a avut atât de pătimit la primul său proces politic. Deşi acuzarea nu a putut proba existenţa piesei, toţi acuzatorii au spus că ea există şi că a vrut să fie scoasă din ţară şi dusă în Franţa de către un anume domn Volcinski din Cluj. Rescrierea ei din memorie şi plasarea într-un alt timp istoric, adică într-o perioadă interbelică în care aveai voie să vorbeşti, deschis, despre greve, nu i-a adus succesul scontat. Nici transpunerea ei pe micul ecran, cu foarte multe tăieturi din text, nu s-a bucurat de mai mult succes. Autorul însuşi a fost foarte nemulţumit de rezultatul artistic. 
         Despre adevărurile spuse în „Sovromcărbune” autorul s-a convins ascultându-l pe Ilie Verdeţ, un fruntaş comunist al vremii, pe vremea când Sîrbu era, după detenţie, un biet vagonetar la Mina Petrila. Verdeţ a vorbit atunci, în sala de apel a minei, despre spolierea economiei româneşti prin acele întreprinderi mixte sovieto-române numite sovromuri. ”Atunci pentru ce am mai făcut eu atâta puşcărie?” s-a întrebat, pe bună dreptate, vagonetarul Sîrbu. 
         Îi putem răspunde acum şi noi, în cunoştinţă de cauză: pentru că a spus nişte adevăruri evidente mai repede decât le-au formulat oficialii. Care, în viaţa de toate zilele, au prostul obicei să supravieţuiască victimelor. (Vezi doar numele menţionate în chiar intervenţia noastră: Ceauşescu, Popescu – Dumnezeu, Bârlădeanu, Olimpian Ungherea) Cu viaţa de după e mai complicat. Ei mai trăiesc datorită acelor victime (scriitori şi artişti) cu care au avut de-a face în cursul vieţii lor. E drept că acum nu stau (dar nu ştim dacă îi interesează) într-o lumină prea favorabilă. Dar, în rest, în ceea ce-i priveşte, „trai nineacă pe banii babachii!” Adică a noului stat român rezultat, vorbim în principiu, în urma unei revolte anticomuniste…
 
de Mihai BARBU
 

Comenteaza

Comenteaza