Din volumul „Păstoritul din Valea Jiului ieri şi azi” de Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ / „Mari ciobani” din rândul femeilor jiene

478
► Capitol scris la sugestia şi cu sprijinul preotului Dimitrie Jura din parohia Jieţ
Oierii şi păstorii din Valea Jiului vor avea motive de sărbătoare
În curând, etnologul Dumitru Gălăţan-Jieţ, colaboratorul Ziarului Văii Jiului, va oferi motive de sărbătoare păstorilor din Valea Jiului. Ieri a primit pentru corectură exemplarul-semnal al volumului „Păstoritul din Valea Jiului ieri şi azi”, a XVIII-a apariţie editorială a lui Dumitru Gălăţan-Jieţ, tipărit în condiţii grafice deosebite, format B5, cartonat, hârtie de calitate, ilustrat din belşug cu fotografii vechi şi noi. Lansarea volumului este preconizată a se întâmpla la data când vor urca păstorii cu oile la munte. Atunci cititorii vor putea lectura în cele 275 de pagini relatări despre lucruri cunoscute şi mai puţin cunoscute din viaţa crescătorilor de oi. Dar până atunci, ne face plăcere să prezentăm în premieră din volumul în curs de apariţie un capitol cu un conţinut inedit intitulat „Mari ciobani din rândul femeilor jiene”.
Femei jiene
Când a fost nevoie, din toate familiile jiene, femeile au lăsat cratiţa de acasă şi îngrijirea vacilor, luând boata şi plecând la oi. Unele ştiau să zică şi din floieră. Deşi înclinaţia cunoscută pentru femei în sectorul creşterii animalelor era cea a îngrijirii vacilor, atunci când a fost cazul, bărbăţia acestora şi dragostea pentru animale a făcut ca ele să eclipseze în unele cazuri pe mulţi ciobani „de catifea”.
Mai toate acestea au fost adevărate „doamne de poveste” rămase în anonimat, pentru că Sadoveanu nu le-a cunoscut numele, dar, prin Vitoria Lipan, le-a făcut şi lor portretul, aşa cum plastic se exprima preotul Jura într-o discuţie tematică.
Desigur că, atunci când îi venea rândul familiei să iasă la munte şi să ia brânza, cam fiecare soţie îşi însoţea soţul la stână pentru a face băcia în doi. Acesta era un lucru atât de firesc, obişnuit, de rutină, încât nu atrăgea atenţia în mod special. Atrăgeau atenţia doar acele femei care stăteau săptămâni la oi la munte sau la „ţară” în mica transhumanţă. Făceau acest lucru atunci când bărbaţii lor aveau lucruri mult mai importante de făcut acasă şi erau angajaţi la mină, iar ele trebuia să le ţină locul, sau atunci când vitregiile vieţii, aşa după cum vom vedea în continuare, luându-le prea devreme soţul, le obliga la acest lucru.
Se pot menţiona multe nume de femei „păstor”. Ne vom opri pentru exemplificare doar la două, pe care le avem la îndemână. Prin acestea includem şi elogiem în egală măsură trăsăturile de caracter ale tuturor femeilor jiene, cărora niciodată nu le-a fost străin ciobănitul.
Cred că cele două nume asupra cărora ne vom opri, au fost cele mai cunoscute dintre jienele care au ciobănit cot la cot cu bărbaţii. Este vorba de Mirci Ilina născută Grunţă şi de Grunţă Anuţa lui Pătru din Deal.
Ilina MIRCI 
Este născută în anul 1931 în satul Jieţ. Părinţii săi au fost Grunţă Ilina şi Grunţă Gheorghe, al cărui bunic a fost cunoscutul oier Jura Dumitru, din familia juronilor. Aceştia locuiau într-o casă din lespezi de piatră (aşa cum erau casele foarte vechi din sat) peste râul Jieţ, vis a vis de locul unde se adunau, an de an, de Ziua Piţărăilor, colindătorii pentru a porni la colindat în ajunul Crăciunului.
Atunci când era copil, părinţii aveau multe animale, cam 20 de vaci şi peste 100 de oi. Era şi firesc, ca în aceste condiţii, Ilina să îndrăgească de mică animalele. Era universul ei. I-au plăcut deopotrivă atât vacile cât şi oile.
Prima ieşire la munte a făcut-o atunci când se afla în faşă şi avea doar câteva luni de viaţă. Acest lucru se întâmpla desigur, primăvara, prin luna mai, după Sfântul Constantin şi Elena, când părinţii urcau animalele în muntele Slăvei. Mama sa o spăla la ţuturul cu apă rece din apropierea stânei. Copila „se învineţea ca o prună”, o învelea apoi în scutece şi în cojoc, îi dădea să sugă şi o lăsa singură în stână până se întorcea la amiază cu oile la muls şi apoi, seara, pentru ultimul muls din ziua respectivă. Cu toate acestea, fetiţa nu a fost bolnavă nici măcar o zi la munte.
La vârsta de 6 ani a „ieşit” la munte cu sarcini precise, anume, să scoată oile din strungă pentru muls şi să adune urzici pentru porcii pe care familia îi avea la stână.
În continuare, viaţa ei s-a derulat urcând la munte vară de vară, an de an, doar că atribuţiile ei se înmulţeau cu fiecare an. Încă de tânără a ciobănit în aceiaşi munţi Slăvei, pe care i-a cunoscut de mică deoarece aici părinţii urcau vară de vară cu oile. A fost câte o săptămână, sau chiar mai mult, cioban la sterpe, precum şi la cele cu lapte când mulgea cot la cot cu bărbaţii. Este ştiut faptul că la jieni, spre deosebire de poenari, mulsul oilor revine în sarcina bărbaţilor.
La vârsta de 21-22 de ani s-a căsătorit tot în satul Jieţ, puţin mai în amonte, cu Mirci Ion, cunoscut sub numele de Nele al lui Bădiucu, deoarece bunicului său i se spunea Badea.
Când s-a măritat, a primit ca zestre 23 capete de oaie şi vreo trei vaci. A ţinut cu soţul în permanenţă 30-40 de oi şi 5-6 vaci. Ea era şi la vaci şi la oi, deoarece soţul era angajat la mină. S-au mutat vara cu oile din muntele Slăvei, unde erau părinţii ei, în muntele Slima unde vărau jieţenii soţului. Aici a ciobănit, cot la cot, cu cei mai renumiţi oieri şi ciobani ai momentului: Boboacă, Pătru lui Boboacă, Tică al Floarii, Şelu (tatăl autorului), Şchiopu lui Mita, şi lista ar putea să fie întregită. Toţi au apreciat-o şi au respectat-o, fiindcă era o femeie serioasă, aşezată la locui ei, îi plăceau munca şi oile.
Îşi aminteşte şi acum cu multe amănunte cum a ciobănit într-o vară cu tatăl meu la miei, la Lunci. Seara trăgeau cu mieii la stâna de la Panţa (azi nu mai există), unde erau şi cei cu oile sterpe, la care erau ciobani Tică al Floarii şi Gui. I-a nins ca lumea, deşi era în luna iunie. În multe nopţi le-a fost atacată turma de urs, care le-a produs şi ceva pagube din rândul animalelor. Se apărau de el noaptea, aruncând cu tăciuni aprinşi în direcţia lui şi, bineînţeles, fiind ajutaţi de câinii ciobăneşti.
Ilina a rămas văduvă de timpuriu în anul 1967, cu doi copii mici, când soţul a decedat într-un accident la Mina Jieţ. A fost obligată să preia în totalitate „frâiele gospodăriei”, fără a se mai recăsători, pe care şi acum la cei 83 de ani o conduce cu succes. Am găsit-o în luna martie a acestui an în livada casei, unde căra în spate năglabul cu otavă pentru prânzul oilor.
După decesul soţului, a ţinut în continuare oi şi vaci, dar a schimbat din nou muntele, revenind din Slima, în vechiul Slăvei, alături de părinţi, de fratele Mărcuţ, sora Firuţa şi cumnata Anuţa. A ţinut în continuare 4-5 vaci şi 20-25 de oi de care s-a ocupat ca un veritabil cioban.
Toamna şi primăvara a mers cu oile la ţară, a fost la Călan, Haţeg, în Gorj la Curtişoara. A ciobănit cu Nicolae al lui Florea, cu Ion al lui Pavel, Mita Domnicari, Ionel Hobean etc. La Călan a stat, într-un an de rost la oi, 5 săptămâni. Ciobanii se bucurau când o aveau cu ei, căci le făcea mâncare, dar mergea şi cu oile la păscut.
Vacile le-a dus vara tot la stâna din Slăvei cu fraţii unde le ţinea, până aproape le punea pe fân, adică până toamna târziu.
În ultimii trei ani, oile le-a asociat pentru perioada de vară cu Jura Marcu Dimitrie la stâna din Roşiile, unde mai merg să ajute la ciobănit, atât cât este necesar, copiii Ana şi Petriţă.
Cu vacile merge de câţiva ani la cabana forestieră de la Slăvei. Anul trecut a avut în grijă 19 vaci. Nu a fost acasă timp de 4 luni.
Fiica, Ana, a învăţat cojocăria, dar a lucrat şi la mină. Feciorul Hurez Petru (Petriţă) a fost înfiat de naşii Hurez Rusu (al Văsâii) şi Marina (din cătunul Hurezi). Aici şi-a construit casă nouă, dar animalele, adică oile şi vacile, le ţine împreună cu cele ale mamei, ajutându-se reciproc.
Mirci Ilina a avut parte şi de trăiri nefericite la munte. A fost de faţă în anii 1990 şi 1992, când în Munţii Slăvei au fost trăsnite mai multe oi. În anul 1992 au fost trăsnite 70 de oi. Printre cei trei ciobani, care, din fericire, au scăpat cu viaţă s-a aflat şi fiul ei, Petriţă, alături de Codin şi de Ioniţă. Durerea acestor întâmplări tragice i-a întunecat mult timp sufletul şi a făcut-o să compună o lungă poezie populară tristă din care vom reda câteva strofe:
„Dorul oilor”
Când veneam printre cărări
Cu cioporul de mârzări
A căzut din cer în jos
Dintr-un nour nemilos
O săgeată-nfiorată
Omorând turma deodată,
Iar un câine Legănel
Lângă oi muri şi el.
Oile trăsnite se adresează „oilor, surorilor” care au scăpat cu viaţă:
– Voi îţi mere iar în strungă
Ca ciobanii să vă mulgă
Şi ciobanii când vor mulge
Dorul de noi i-o ajunge
Dar şi nouă ne-o fi dor
De apa de la izvor
De iarba poienilor
Şi de voi surorilor
Noi o-m sta aici pe loc
C-am fost fără de noroc
Ne-om preface-n pietricele
Şi-om rămâne-n munte cu jele
Ne-om preface-n bolovani
Nu ne-or mai păzi ciobani
Ne păzeşte Legănel
Căci cu noi muri şi el!
Anuţa GRUNŢĂ lui Pătru din Deal
Este născută în anul 1933 în satul Jieţ, fiind fiica lui Pătru Grunţă din Deal şi al Anei. Soră cu Maria (n. 1927), căsătorită cu preotul iconom stavrofor Jura Păun Marcu (1914-1997), şi cu Grunţă Nicolae (n. 1936), cunoscutul oier, specialist în mica şi marea transhumanţă, cunoscut în zonă sub numele de Culiţă al lui Pătru din Deal.
Fiind născută într-o familie de crescători de animale, desigur şi ea a îndrăgit de mică animalele şi, în special, oile. Ca la ţară, între copii, era o concurenţă pentru a moşi cât mai mulţi miei la fătarea oilor. Fiecare miel moşit era trecut în „proprietatea celui care a făcut acest lucru”.
Dacă era mieluţă, cu atât mai bine, căci nu era sacrificată şi, cu fiecare mia în plus, copilul îşi rotunjea miniturma sa. Pentru a moşi cât mai mulţi miei, atunci când oile începeau să fete, micuţa Anuţa fugea seara din casă, se băga în cojoc şi dormea între oi, noapte de noapte pentru a fi prima la moşitul mieilor ce vedeau „lumina nopţii”.
De la vârsta de 14 ani, a avut în grijă, an de an, la munte, vacile. S-a căsătorit, la vârsta de 22 de ani, cu Nicolae al lui Liţă al lui Bobei (1927-2007) din cătunul Grunţăşti. De acum, alături de soţ s-a îngrijit şi de oi, nu numai de vaci.
A ciobănit alături de bărbaţi la Munte în Muncel şi la ţară, toamna şi primăvara când oile erau duse „la ţară” (la câmp). Aşa a ajuns să fie cunoscută în zona Haţegului ca „femeia cioban care doarme în picioare proptită în boată”. Această apreciere figurativă cred că spune totul despre calităţile de „femeie cioban” ale Anuţei.

de Ziarul Vaii Jiului

Comenteaza

Comenteaza