Gabriel Stanciu, revoluţionar: „Suntem cobaii unui sistem corupt, într-o democraţie bolnavă!”

279

„Ascultând acum melodia lui Vali Sterian am plâns! Ştii de ce? Pentru că mă gândesc la cei care au murit degeaba! Au murit cu speranţa în mai bine şi pe visele lor împietrite-n moarte s-au suit alţii cu bocancii plini de noroi şi conştiinţa pătată. Sunt revoltat! Păcat de sacrificiul lor curat! Retrăiesc şi acum momentele prin care am trecut în decembrie 1989. Ceauşescu a fost înlăturat după 25 de ani. Au trecut 25 de ani de la Revoluţie şi te întreb pe tine: suntem mai bine? Suntem mai buni? Suntem mai bogaţi? Ce-am avut şi ce-am pierdut? Mă întreb toate astea, punând la socoteală şi vieţile pierdute de tinerii care au murit cu un crez pe buze. Suntem cobaii unui sistem corupt, într-o democraţie bolnavă!”, mărturiseşte, printre lacrimi, unul dintre eroii Revoluţiei din 1989.

În urmă cu 25 de ani, moartea l-a vânat la fiecare pas în ziua de 21 decembrie, când lupeneanul Gabriel Stanciu se afla pe străzile Bucureştiului, după ce adusese medicamente la Spitalul Militar. Însă Dumnezeu a avut alte planuri pentru el: a hotărât că Gabriel Stanciu trebuie să trăiască; pentru a povesti mai departe despre acele momente de groază, când, în încercarea de a-şi recăpăta libertatea, românii au ajuns în braţele morţii care le rânjea, în toată hidoşenia ei, de aproape, din ţevile armelor unor asasini. Din păcate, doi dintre colegii lui n-au scăpat. Au căzut la pământ, seceraţi de gloanţele unor duşmani care nici acum n-au fost identificaţi.

Nu va uita niciodată cum sună un glonț înfipt într-un copac sau unul care ricoşează într-un zid de beton. De asemenea, nu va uita niciodată cum sună un glonț care străpunge carnea unei fiinţe vii, reducând-o la tăcere pe vecie.

Începutul

Totul a început la 5:00 dimineaţa, în ziua de 21 decembrie 1989. Gabriel Stanciu se trezeşte pentru a merge la serviciu, la Exploatarea Minieră Lupeni. Nu dragul faţă de munca lui îl mână mai repede, ci dorinţa de a afla noi veşti de la „Europa Liberă”, postul de radio interzis de comunişti.

„Ascultasem „Europa Liberă”. Ţara fierbea. Comunismul stătea să cadă, populaţia fiind sătulă de politica Partidului Comunist Român. Oamenii erau supuşi opreliştilor de tot felul: nu aveau acces la informaţie, la cultură, la alimente, la carburanţi. Iar Populaţia Republicii Socialise România era sătulă de politica economică şi de dezvoltare a lui Ceauşescu. Aici mă refer la proiecte de construcţii grandomane şi la un regim de austeritate, menit să permită României să-şi plătească întreaga datorie externă”, îşi începe Gabriel Stanciu povestea.

El îşi mai aminteşte că România, în acea vreme, devenise un stat poliţienesc, Securitatea fiind omniprezentă. Nu mai ştiai în cine să ai încredere: puteai fi trădat de soţie, fraţi sau prieteni.

Ajuns la serviciu, bărbatul află despre ororile ce avuseseră loc în Timişoara şi Bucureşti, despre cum oamenii care se opun sistemului sunt ucişi cu sânge rece.

„Spaima, frica de securitate şi posibilitatea reală de a fi arestaţi, închişi şi omorâţi plutesc în aer. Dar în sufletele oamenilor de rând mocneau focul răzbunării, speranţa într-o viaţă mai bună, speranţa libertăţii fără oprelişti şi fără frică. Nimeni nu lucra, şefii se făceau că nu ne văd că stăm. Şi ei erau la curent cu ceea ce se întâmpla şi le era frică. Toate informaţiile veneau din auzite. Una dintre ele era că primarul oraşului nostru s-a ascuns şi primăria este ocupă de aşa-zişii revoluţionari. Am tras aer în piept şi mi-am spus: a început Revoluţia română”, îşi aminteşte Gabriel Stanciu.

Slalom printre gloanţe
După aflarea acestor informaţii, bărbatul împreună cu mai mulţi colegi, au făcut „curăţenie”. Au dat jos toate însemnele comuniştilor din incinta minei. De aici s-a născut ideea de a pleca la Bucureşti „pentru ajuta la dărâmarea sistemului comunist”. Seara, au plecat spre Bucureşti, cu genţile încărcate cu medicamente pentru Spitalul Militar.

„Meritul absolut pentru organizare este al colegului Nicolae Meszaros. Am călătorit împreună cu el tot drumul până la Bucureşti, în locomotivă, alături de mecanici, pentru că aveam asupra noastră două genţi pline cu morfină. Când am ajuns la Bucureşti, în Gara de Nord, era război în toată regula, era un adevărat măcel. Când am coborât din locomotivă, s-a deschis focul asupra noastră şi a celor care coborau din tren. Se trăgea de pe undeva de pe acoperişul Gării de Nord cu pistoale, nu cu arme grele. Chiar în faţa mea a căzut o femeie, împuşcată în cap. Oamenii fugeau care încotro, călcându-se, pur şi simplu, în picioare pentru a scăpa”, spune Gabriel Stanciu.

A reuşit să scape refugiindu-se în biroul şefului de gară, unde a aflat că la Spitalul Militar Central era mare nevoie de medicamentele aduse de la Lupeni. Cu greu a reuşit să ajungă la spital, iar în apropierea intrării a mai privit, încă o dată, moartea în ochi: „Militarii aflaţi acolo, care asigurau paza spitalului, ne-au somat să ne oprim şi să ne întindem pe jos, cu mâinile la ceafă. Ei aveau glonț pe ţeavă şi acesta a fost un moment în care, noapte fiind, puteam fi luaţi drept terorişti şi puteam fi împuşcaţi. După ce am fost percheziţionaţi şi am motivat de ce ne aflam acolo şi s-au convins că suntem cu gânduri bune, am fost direcţionaţi spre locul îm care să lăsăm medicamentele, feşele, pansamentele şi morfina. Am părăsit zona, deoarece urma să fie adus Nicu Ceauşescu şi cei din spital se aşteptau la represalii din partea securiştilor”.

După ce şi-a îndeplinit misiunea, Gabriel Stanciu a vrut să meargă la Televiziunea Română. Însă, pentru că nu cunoştea Bucureştiul şi era noapte, a mers până a ajuns în parcul din spatele Gării de Nord, unde era, din nou, să fie omorât.

„Pe şoseaua din dreptul Gării de Nord treceau Dacii negre din care se trăgeau focuri de mitralieră spre gărzile patriotice care pichetau la intrarea în gară. Aceştia, la rândul lor, trăgeau în direcţia noastră. Atunci am auzit cum se înfige un glonţ într-un copac şi cum vâjâiau gloanţele, efectiv, pe lângă noi. Ne-am adăpostit care, pe unde am putut, unii după copaci sau cu burta direct pe pământul umed. Când nu s-a mai tras, am fugit din acel loc şi am ajuns pe o stradă întunecată, pe strada Batistei. Acolo era un bloc nou în construcţie şi s-a deschis focul asupra noastră. Noi eram ţinta! Se trăgea de la etajele superioare ale unui bloc aflat peste drum. Aici am auzit ce zgomot face un glonţ când se izbeşte de un perete de ciment şi mai apoi ricoşează. Aici ne-am despărţit, fugind care întro, pentru a ne adăposti”, povesteşte revoluţionarul.

Împreună cu un coleg, pe nume Grigore, a reuşit să se adăpstească la etajul trei în blocul aflat în construcţie, iar după ore de aşteptare, au ieşit în stradă, sperând să se alăture celorlalţi colegi.

„Se luminase de ziuă când, împreună cu acel coleg, ne-am dus la metrou, sperând să ajungem la gară şi de acolo să luăm un tren. Încă se trăgea în Bucureşti şi chiar la ieşirea din staţia de metri am fost nevoiţi să fugim din calea gloanţelor. Am ajuns la gară şi ne-am urcat în trenul care urma să ne ducă spre casă. Eram speriaţi, obosiţi, înfometaţi, dar mulţumiţi că am reuşit să ducem medicamentele, feşele, pansamentele şi morfina la Spitalul Militar Central”, declară Gabriel Stanciu.

Ajuns acasă, bărbatul a aflat că doi dintre colegii săi, Nicuşor Gociu şi Tiberiu Lukacs, băieţi tineri, cu un viitor înainte, au fost omorâţi fără milă în ceea ce s-a numit Revoluţia română, o revoluţie care, de fapt, le-a fost confiscată românilor.

Anamaria SANDA

Gazeta de dimineata

Comenteaza

Comenteaza