Ion Barbu, Marcel Tolcea şi Colonia Râsa-Plânsa

332

Şi eu mă mir câteodată ce găsesc prin casă, căutând cu totul altceva. Zilele trecute, pe când cotrobăiam în arhiva de casete (o cutie chinezească de pantofi, pe deasupra şi roz), am dat peste înregistrările pe care le puteţi viziona, în premieră mondială, în seara asta. E vorba de vernisajul expoziţiei Colonia Râsa-Plânsa la Muzeul de Artă din Timişoara, eveniment care a avut loc, ţineţi-vă bine, în 15 septembrie 2006. E ceva de-atunci, nu?În alte roluri o să-i mai puteţi vedea pe Marcel Tolcea, Ilie Stepan, Nucu Pandrea, Alina Radu şi, bineînţeles, Ion Barbu, despre care am uitat să vă spun că e autorul proiectului Colonia Râsa-Plânsa.

Puţină istorie: casele din Colonia Brătianu, văzute de Ion Barbu
Pentru că au trecut deja şase ani de la evenimentul cu pricina – asta da cronică întârziată! – poate nu vă mai aduceţi aminte ce-i cu Colonia şi de ce era botezată Râsa-Plânsa. În stilul său caracteristic, Ion Barbu s-a gândit să redea Coloniei strălucirea de altă dată (pe care o găsim în scrierile lui Sîrbu şi în puţinele mărturii rămase din perioada interbelică) şi, cum singura Colonie rămasă în picioare la Petrila e Colonia Brătianu, artistul şi-a îndreptat atenţia supra ei. „Am fotografiat cu grijă casele şi am trimis fotografiile unor artişti talentaţi, români şi străini, care le-au îmbrăcat în lucrări realizate special pentru acest proiect. Unde nu s-a putut, am găsit noi desene, pe care Rolland Szedlacsek le-a suprapus peste casele din fotografii, cu bine cunoscuta-i măiestrie”, spunea Ion Barbu despre acest proiect.
Rezultatul este unul mai mult decât spectaculos, pentru că absolut toţi cei care au văzut lucrările – şi vorbim, pentru expoziţia de la Timişoara, de fotografii de un metru pătrat – au crezut că acele case din Colonie chiar arată aşa, fără să realizeze, în primă instanţă, că e vorba de un proiect virtual, care propune o viziune despre cum ar putea arăta Colonia. „Am primit câteva mailuri de la români din străinătate, care aflaseră de pe internet despre acest proiect şi care îşi manifestau dorinţa să îşi petreacă vacanţa în aceste case, ba chiar unii, cu dare de mână, ar fi vrut să vină şi să lucreze voluntar pentru a pune aceste desene pe pereţi”, mai spunea artistul.
Fiecare dintre casele „zugrăvite” virtual de Ion Barbu devine un altfel de loc, desenele şi versurile puse pe pereţi dând personalitate unor clădiri diferenţiate doar de cenuşiul tencuielii ori de verdele strident al porţilor. L-am întrebat dacă s-a schimbat ceva pe-acolo în ultimii şase ani şi mi-a spus că singura diferenţă notabilă este o încercare – naivă, ce-i drept – de desen pe una dintre case, şi acesta poate că e un semn că măcar unul dintre locuitori a apreciat ideea. Restul, potrivit unei absolvente de sociologie care a stat de vorbă cu câteva personaje din fotografii, au scuipat în sân şi şi-au făcut cruci mari, zicând că nu l-ar pune pe dracu’ pe casă.
„Un Robinson din Petrila”
Casele din Brătianu, vesele sau triste, puţin stinghere în noua lor îmbrăcăminte, au ajuns subiectul unei cărţi însoţite de un CD (am găsit-o pe net cu mai puţin de 10 lei) şi s-au plimbat ceva prin ţară, la Timişoara şi la Institutul de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, unde au putut fi admirate într-un format mai mult decât generos.
Eu l-am însoţit pe Ion Barbu doar la expoziţia din Timişoara, şi Muzeul de Artă de aici (sau Palatul Baroc, aşa cum îl ştiu timişorenii) a oferit spaţiul perfect pentru a pune în valoare lucrările cărate, nu fără dificultăţi, tocmai de la Petrila.
I-am revăzut cu ocazia asta pe Ilie Stepan şi pe Nucu Pandrea, care au asigurat „coloana sonoră” a întâlnirii, şi am avut onoarea să-l cunosc pe Marcel Tolcea, care conduce muzeul şi care a constatat la vernisaj că expoziţia lui Ion Barbu e o metaforă a muzeului. „Există o discrepanţă enormă între acest superb palat baroc şi realitatea din jurul lui. E ca şi distanţa care zace în tablourile închipuite, în desenele, în lucrările de pe pereţii caselor şi realitatea înconjurătoare. Nu vreau să văd în asta un semn al fatalităţii, ci să cred că întâlnirea noastră prefaţează exact relaţia pe care orice artist o are cu realitatea din jurul lui, de o imensă tandreţe. Cred că umorul lui Ion Barbu este cu totul special, care are în el o tandreţe şi o gingăşie pe care nu le recunoşti decât atunci când îţi dai seama că el e un Robinson din Petrila, de pe o insulă în care totdeauna este vineri, şi nu face altceva decât să fie exact aceeaşi închipuire virtuală pe care ne-a adus-o la Timişoara. Îi mulţumesc lui Ion pentru asta din inimă, din creier şi din ochi”, spunea Marcel Tolcea după vernisajul de acum şase ani.
Până şi el a căzut în capcana întinsă de artist şi a crezut că aşa arată Colonia din Petrila. „Invidia mea se îndrepta spre proprietarii caselor, care au acceptat să li se pună aceste desene pe care probabil că nu le înţeleg pe case, însă această coborâre a artei în stradă e posibilă – dacă nu într-un loc ca Petrila, aici la Timişoara ar fi destul loc pentru a picta faţade”, mai spunea directorul Muzeului de Artă din Timişoara.
Una peste alta, ceea ce veţi vedea în reportajul din această seară e un fel de Petrilă dintr-un univers paralel, care chiar ar putea exista într-o lume preocupată şi de altceva decât de necazurile zilnice. Eu unul stau la bloc, dar poate-l conving pe tata să pună faţada casei la bătaie, ca să trecem din realitatea virtuală în concret. Până acum, singurele case care privesc altfel Petrila sunt cea a lui Sîrbu şi, evident, a lui Ion Barbu. La care, aşa cum am aflat, încă mai e de lucru…
de Ilie PINTEA

Comenteaza

Comenteaza