Cu ochii înluminați și înveseliți de cerul care căuta printre norii răzleți propriul senin, zeci de petrileni au participat la tradiționala sărbătoare a măsuratului de lapte la oi, pentru perioada pășunatului de vară, la munte.
Sub semn florar al Înaltului, vremea a îngăduit ca oamenii și animalele să se bucure de soare, după multe zile cu ploi, vânt și frig, ceea ce ne duce cu gândul că spusa șefului de strungă Eremia Jurj (Miuță) va rămâne în memoria colectivă: „Oamenii buni și faptele bune aduc vreme bună, așa-i ?”.
Pe brânzar, pe acel „clasament al oierilor”, cu semne care ne duc cu gândul la scrierea cuneiformă străveche, sunt unsprezece bălcași (adică proprietari de oi): Vasile Jurca, Nicolae Preda (zis Mitucă), Miuță Jurj, Rodica Marhan, Ilie Bâtcan, Nicolae Matei, Daniel Ardelean, Iliuță Grecea, Nicolae Daj, Florin Matei (zis Ponei) și Ionuț Bunea.
Onoarea de a fi „baci mare” i-a fost acordată după dreptate, după cantitatea de lapte obținută de la oi, primarului petrilean Vasile Jurca. De la care am notat că principiul „măsuratului în șase” (șase cioiuri = o găleată, șase găleți = o vadră, șase vedre = o cupă) se aseamănă cu principiul măsuratului timpului la strămoșii daci, cel cuprins în sistemul arhitectural al sanctuarului patrulater de la Costești, alcătuit din 36 stâlpi, realitate care fixează în istoria noastră cea adevărată un valoros document nemuritor. Din care putem înțelege cum și-au drămuit oierii străvechi timpul, cum au înțeles cei vechi să-și organizeze munca la câmp și creșterea animalelor, trăind „după dreapta măsură a lucrurilor”, trăind după legile drepte ale lui Zamolxes…
Cum e normal, și vorbele de duh au fost prezente: „Decât un țâpău cu unt/ și să-l mânci cu-un om urât/ mai bine mălai zguros/ să-l mânci cu-un cioban frumos!”.
Mitucă, mucalit, nu a uitat să atragă atenția unei barabe care se întreba „de ce se îndreaptă turma de oi către izvoarele din munte, dacă se vor pierde?”, că nu e treaba măgarului de unde beau oile apă.
Ponei, alt șugubăț, le-a amintit tuturor că nu există om mai fericit decât ciobanul, care zilnic stă cu mâna la țâțe și… să nu spunem mai departe!
(De altfel, după ce preotul Emil Gheorghe Velican a făcut cu deosebită osârdie slujbele de sfințire specifice măsuratului, pășunatului de obște vara, să ferească oamenii și animalele de năprăsnicii, parcă a intrat în toți participanții o reținere aparte, se simțea în fiecare partea curată și luminată, se simțea, prin urmare, Dumnezeirea!…)
Mai departe? „Ce frumos este la munte/ unde-s oile cornute/ unde-s flori, unde-i fâneață/ și mândruța iubăreață!” sau: „Când eram cioban la stână/ mâncam brânză și smântână/ dar de când sunt la oraș/ n-am văzut de-un an un caș!”.
După masa îmbelșugată, cu bucate pregătite din toate cele ale oilor și după ce participanții (oieri, neamuri și invitați) și-au clătit gurile cu nelipsita și mult prețuita țuică, coborârea a fost ca un cântec, un imn închinat vremii bune și obiceiurilor străvechi. Coborârea a fost ca un legământ pentru păstrarea în memoria tuturor, și pe această linie, a identității poporului român.
Ioan Dan Bălan,
ultima sâmbătă din Florar, an 2019
