Lansarea volumului „Contra-dicţii”

248
Volumul „Contra-dicţii”, editat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Petrila, a fost lansat vineri, 17 ianuarie, în sala festivă a Colegiul Tehnic „Constantin Brâncuşi” Petrila. Lansarea s-a bucurat de o participare numeroasă, în sală fiind prezenţi cadre didactice, elevi, părinţi şi, bineînţeles, şi cei 8 elevi-autori (7 domnişoare şi un băiat). Volum reuneşte creaţii în versuri sau proză ale unor liceeni şi  a fost coordonat de profesorii Ciprian Dîrjan, Monica Bâcă şi Diana Moga. Reamintim că acesta este cel de-al doilea volum-colectiv al elevilor petrileni, după „Alterităţi”, ceea ce arată o continuitate editorială.
 
Cu câtva timp în urmă,
am propus debutanţilor mici confesiuni pentru cititorii ZVJ. Un debut este un moment important, în care gândurile se pot întoarce către trecut şi îndrepta către viitor… Aceşti adolescenţi au mărturisit, în manieră proprie, când, cum şi de ce au început să scrie. Apoi, dacă scrisul în sine ar constitui un drum în viaţă, sau, de ce nu, o profesie.
 
A doua generaţie de literaţi ai liceului…
Pentru a cunoaşte, în parte, drumul de la primele rânduri la volum, propunem şi mărturisirile d-nei profesor Diana Moga: „În loc de postfaţă”.
Elevi talentaţi, care au publicat doar în reviste, există cu siguranţă şi la alte instituţii de învăţământ din Valea Jiului. Însă la Petrila, câţiva dascăli s-au gândit la debuturi în volum. Pot deveni un exemplu.
 
Claudia CÎMPEAN
Pe a vieţii scena joacă / Schimbând roluri an de an…
Am început să scriu în momentul în care am descoperit darul de a mă juca cu cuvintele, la orele de literatură. Scrisul, în special compoziţia, la început s-au rezumat la temele pentru acasă. Aşa am descoperit că pot şi am continuat să scriu din plăcere şi cu pasiune. De multe ori gândesc în versuri şi e de ajuns doar să le transpun negru pe alb.
***
Mă gândesc să continui să dăltuiesc în hârtie sentimentele, gândurile, ideile şi să le cuprind în conturul unui roman. Nu vreau să fac din scris un mijloc de trai, vreau, pentru mine, să fie pură plăcere de a crea, cât mai aproape de perfecţiune. E mulţumitor dacă prin aceasta reuşesc să transmit ceva… orice… Deşi nu strig să mă fac auzită prin prisma frumosului, într-o lume a zgomotelor.
 
Raluca DOMBI 
O pată pe pagină
Nu mai ştiu exact când şi cum am început să scriu, ştiu doar că am făcut-o şi o fac pentru simplul fapt că îmi place să-mi adun ideile şi opiniile pe o foaie. Nu mă gândesc la nimic, am participat la acest proiect deoarece am vrut să văd cum ar arăta scrierile mele într-un volum. Debutul nu există pentru mine. Sunt de părere că elevii, şi nu doar, constituie debutul meu moral.
***
Pentru mine este de ajuns chiar şi o singură persoană să citească ceva din ce am scris şi să aprecieze, decât să văd sute de cărţi aruncate în stânga şi în dreapta doar pentru a face un profit nesemnificativ. Cât priveşte cariera în literatură, acum nu am răspunsuri clare, sigure. Deocamdată, mă gândesc la alte lucruri. Însă, cine ştie, peste câţiva ani?!
 
Ioana TERHEŞ
Prea mult, prea posesiv, prea hulpav…
Sunt genul de om pasionat de cunoaştere şi descoperire, mereu în căutarea unei noi forme de artă şi, implicit, lucrul acesta mi-a făcut cunoştinţă într-o manieră plăcută, să zicem, cu aşezarea cuvintelor într-o ordine, nu perfectă, ci potrivită pentru a transmite un mesaj. Cu exactitate, nu îmi pot aminti momentul în care am început să scriu, dar sunt cu siguranţă mai bine de şase ani.
M-aş putea numi un artist în devenire. Iubesc să împrăştii culoare, textură şi viaţă pe hârtie doar din câteva mişcări de încheietură. Momentul în care am fost acceptată în această echipă a fost excepţional! Era şansa mea de a putea ieşi la suprafaţă, făcându-mă observată, având posibilitatea de a mă exprima într-un mod cu totul diferit şi special. Prin acest debut mi-am demonstrat în special mie că sunt capabilă de mai mult şi, cu siguranţă, încă nu sunt pe deplin conştientă de acest pas uriaş. Cine ar fi crezut că până să finalizez liceul aveam să scriu pentru această carte? Îmi place să analizez oamenii, chiar până la cel mai mic detaliu. Apoi, de a căuta şi a citi pe feţele lor încruntate viaţa lor atât de complicată şi atât de uşor de descâlcit cu un singur zâmbet.
***
Fiind prima colaborare de acest fel în care am fost implicată, chiar dacă am avut un început timid, a fost o experienţă frumoasă, pe care aş dori să o repet şi în viitorul apropiat! Încă nu îmi vine să cred că volumul nostru, draga noastră carte la care am muncit atât de mult este, în sfârşit, lansată!
 
Daniela URSU
Da… şi ochii-mi ştiu să zâmbească, să râdă, să sclipească…
Am început să scriu în urmă cu aproximativ nouă ani, adică de la vârsta de zece ani. Îmi amintesc că prima poezie făcea referire la copilărie, un paradis pe care îl consideram pierdut încă de pe atunci. Scrisul m-a ajutat în cele mai grele momente, prefer să descarc o parte din mine în ceea ce scriu. Să las cititorii să mă cunoască atât cât vreau eu să mă cunoască. Să le permit celorlalţi să citească şi să găsească, printre rânduri, bucăţi din mine. Mi se pare cel mai minunat lucru, acesta de a scrie despre ce simt. Mă face să mă simt 
eliberată într-un anume fel, să mă simt uşurată şi împlinită. Profesoara mea din şcoala generală spunea despre mine că „eman prin toţi porii” absolut tot ce simt… sub forma versurilor.
***
Sinceră să fiu, publicarea acestui volum este cel mai mare succes al meu, de până acum. Când am aflat că există posibilitatea ca o parte din creaţiile mele să fie publicate, am fost extrem de fericită. Mult mai entuziasmată sunt acum, când scriu rândurile acestea, cu foarte multe emoţii. De mică, mi-am dorit ca măcar o singură dată, cel puţin o poezie de-a mea să fie publicată… oriunde. Din acest motiv, trimiteam lunar poezii pentru revista şcolii, sperând să fiu aleasă cândva. Şi acum, după câţiva ani de zile, îmi văd dorinţa împlinită. Nu m-am rezumat doar la a scrie versuri, ci am început să descriu ce simt şi sub forma unor texte, publicate pe blogurile mele. Desigur că, indiferent ce voi face în viitor, scrisul rămâne modul meu de a mă descărca, modul meu de a-i lăsa pe cei din jurul meu să mă cunoască, aşa cum sunt eu în realitate. 
 
Antonio SIMON
Sunt parcă un Dumnezeu al cuvintelor…
Am început să scriu în clasa a treia la rugămintea unei colege de clasă. În schimbul banilor, trebuia să îi compun poezii în care îi aduceam injurii surorii ei mai mari. Făceam bani frumoşi, dar, cu timpul, scrisul m-a pasionat şi, sub îndrumarea domnului profesor Radu Chinţa, m-am apucat serios de acest hobby.
Nu e prima dată când public o lucrare de-a mea, dar, pentru mine, a scrie în această carte este o realizare. Critici sunt şi vor fi, însă numai spre a mă ghida pe un drum mai sigur, mai evoluat, mai preţios.
***
Nu cred că aş fi în stare să manevrez cuvintele şi sentimentele mele pentru a face profit. Scrisul, pentru mine, va fi mereu o activitate plăcută şi liniştitoare, dar  mereu m-a fascinat pedagogia. Acum, cine ştie ce va fi pe viitor?
 
Sabrina POCŞAN
Mâna mea e şarpele/ Acestui paradis
„Când?”. Când am început să scriu este o întrebare fără răspuns exact. Însă, sunt sigură că a existat un moment declanşator, dar cam rătăcit…
„De ce am început?”. În viziunea mea, cuvântul scris îmi oferă posibilităţi la care cuvântul rostit nici nu visează. Precum eternitate, înălţare, un moment de visare, trezirea la realitate sau, din contră, o escapadă printre propriile simţăminte.
Scriu pentru că sunt nefericită şi fericită, scriu pentru a rămâne „infinită” şi mărginită.
Scriu pentru că nimeni nu mai ascultă…
***
Oportunitatea apariţiei unei cărţi a fost, pentru mine, dincolo de o surpriză plăcută, un motiv de bucurie. O împlinire spirituală, ceva de suflet, o amintire ce va rămâne bine păstrată în mintea mea. O amintire pe care o voi asocia mereu cu perioada boemă a liceului.
Încă nu-mi dau seama ce loc ocupă literatura în viaţa mea. Dacă acest drum mă va duce către o profesie sau se va împotmoli ori încrucişa la nivelul de pasiune.
Rămâne să-mi descopăr, ca până acum, curioasă, destinul.
 
Mădălina MITRAN
Scântei în întuneric
Înainte de a începe să scriu, am desenat. După cum spunea Henri Matisse, „Desenul înseamnă punerea unei linii în jurul unei idei”. Nu puteam găsi atunci justificarea, dar acum îmi dau seama că mă ajuta să aştern pe hârtie tot ceea ce impresiona sufletul meu de copil. Mai târziu, probabil pentru variaţie, am început să scriu. Nu pot să nu amintesc de părinţii mei şi de bunica mea, de doamnele profesoare Rodica Bolog, Beatrice Andrei şi Diana Moga, sub îndrumarea cărora am valsat mai întâi printre liniuţe şi bastonaşe, litere şi cuvinte, urmând ca mai apoi să descopăr semnificaţii şi taine ascunse.
Rândurile scrise de mine poartă amprenta grijilor şi ambiţiilor mele, perseverenţa în a scrie, şterge şi corecta îmi alimentează curiozitatea – mască pentru iubirea vis-à-vis de ceea ce mă înconjoară.
***
Apariţia volumului a însemnat debutul meu timid ca „scriitor”. În funcţie de rezultat, care sper să fie cel scontat, voi hotărî ce va urma. Nu cred că voi opta pentru o carieră umanistă, dar cititul şi scrisul vor rămâne, mereu, o pasiune.
 
Profesor Diana MOGA
În loc de postfaţă
 
Ce poate să fie mai mulţumitor pentru un dascăl dacă nu să-şi vadă împlinite idealurile prin condeiul unui copil?!
 
„Sine qua non” (fără de care nu se mai poate) a devenit scriitura pentru elevii colegiului nostru. Am fost părtaşă la „naşterea” primului volum, un volum în care temele, motivele şi ideile erau oarecum amalgamate, un volum apreciat de cei care cunosc arta cuvântului şi blamat de cei fără cea mai mică idee despre literatură. Voltaire afirma: „Poezia este un fel de muzică, trebuie să o auzi ca să o apreciezi”, iar cea de-a doua generaţie de literaţi ai liceului vin să ne ofere un portativ pe care notele sunt aşezate fie criptat, fie simplu, pe înţelesul tuturor. Depinde cât de mult ne dorim fiecare să pătrundem în universul imaginar, cât de mult iubim scriitura, cât de mult cunoaştem evoluţia acesteia.
Un volum de început, conceput din dorinţa de a demonstra că în societatea contemporană există încă tineri dornici de a demonstra că jocul cu cuvântul este mai presus decât jocul cu „feisbucul” şi „mesul” (varianta corectă a unor lucruri fără importanţă, lucruri care, în loc să folosească tinerilor, dăunează). Într-o societate dominată de nonvaloare, politică şi superficialitate, luptă pentru putere şi afirmare, tinerii noştri îşi fac simţită prezenţa firav, cu frică, de parcă ceea ce au de spus este greşit şi condamnabil. 
Preluând modelul „predecesorilor”, noul grup de tineri scriitori ne oferă un titlu sugestiv: „Contra-dicţia”. Ce putem deduce din titlu? Am discutat cu ei şi am aflat câteva păreri: sunt împotriva rigorilor impuse de către anumite curente literare – nu înţeleg prea bine modernismul, dar în scrierile lor caracteristicile acestui curent par a predomina; sunt opuşi lui Eminescu, dar utilizează teme şi versul simplu al acestuia; nu înţeleg filozofia, dar realizează eseuri care îţi ridică nişte semne de întrebare. 
Pe cei mai mari dintre „scriitori” îi cunosc – îmi sunt elevi, le cunosc valoarea încă din clasa a IX-a, le ştiu talentul ascuns de alţii şi nu pot decât să mă bucur că au avut curajul de a ieşi la suprafaţă, de a lăsa imaginaţia să zboare deasupra tuturor problemelor vieţii.  
Am citit la clasa a XII-a o poezie, la întâmplare, dintre cele prezentate în volum şi am avut marea surpriză să fiu întrebată dacă este scrisă de Blaga. În învălmăşeala de idei din mintea tinerilor de astăzi să vezi şi un strop de pasiune sau dorinţă de cunoaştere este ca şi cum ai găsi „acul în carul cu fân”. Am cerut elevului să-mi spună care sunt caracteristicile care l-au dus spre această afirmaţie. Mirarea a fost şi mai mare când, printre caracteristicile poeziei, au fost numite: lipsa elementelor de prozodie, utilizarea metaforei, contopirea vieţii cu moartea în crearea marelui TOT. 
Ce pot să mai adaug decât că, poate, cândva, unul dintre cei mulţi se va dedica literaturii, va deveni sclavul cuvântului, iar peste ani, va fi un scriitor canonic, regăsit în programa pentru bacalaureat.
 
de Ionel Zmau

 

http://www.zvj.ro

Comenteaza

Comenteaza