DISTRIBUIȚI

La fel ca oamenii, amintirile au viata lor. Atunci când un om devine purã si imaterialã amintire, silueta abstractizatã a existentei sale lasã umbre pe zidul în care memoria îsi cuibãreste zilele, anii, vârstele. Mircea Andras este si el prins în zidãria sensibilã a acestui perete invizibil de sânge si nervi spre care ne întoarcem din când în când, pentru a descifra cu miopia noastrã plinã de viatã, scrisul mãrunt, uneori indescifrabil, al destinului sãu.

Am colaborat câtiva ani la un cotidian din Valea Jiului. Mircea avea pagina lui care se numea: „Scriitorul de la pagina opt”. Era blând ca un nor uitat deasupra câmpului  de vântul amiezii. Avea o întelepciune calmã pe care o închidea în fiecare gest ca pe un secret, doar al lui. El este viu pentru cã a dat viatã cãrtilor sale iar acestea respirã în mijlocul nostru. Sunt si vor rãmâne prezente.

Cu Mircea Andras s-a pierdut un mare scriitor al Vãii Jiului si nu numai dar eu, personal, am pierdut un prieten desãvârsit. Când spun desãvârsit nu exagerez câtusi de putin, stiind precis câtã încãrcãturã are un asemenea cuvânt, mai ales printre

literati.

Dispãrut la o vârstã la care altii poate doar debuteazã în ale scrisului sau îsi vãd cu emotie tipãritã prima carte, el ne-a lãsat o întreagã OPERÃ. Ce cuprinde? Aceasta sigur se stie.

Petru Bolog – Cimpa

–-

„Întotdeauna mi-am spus

drumul acesta trebuie sã ducã undeva

si l-am strãbãtut cu orice pret, pânã la capãt

acolo începea de fiecare datã alt drum

care se cerea strãbãtut la rândul lui

apoi altul si altul fãrã istovire

pânã la capãt

acolo însã mai era un drum

care trebuia sã ducã si el mai departe”

Mircea Andras – Revista „Astra” 1981

–-

Medalion Mircea Andras, la Petrila

Câtiva oameni de bine, care l-au avut aproape pe epigramistul Mircea Andras au rememorat împreunã amintirile ce le-au fost lãsate. La Petrila, Asociatia Les Amis de la France a organizat, la finele sãptãmânii trecute, Medalionul Mircea Andras, editia cu numãrul II. Ionel Zmãu, presedintele asociatiei s-a gândit cã Mircea Andras, vechiul sãu prieten, nu a fost uitat si i-a dedicat o dupã-amiazã de sâmbãtã. Pentru asta a organizat un concurs de epigrame, acesta fiind genul literar abordat cu precãdere de regretatul Mircea Andras.

5

Cronica Vaii Jiului

 

Aduceţi-mi mai proaspete lumini!…
personale [ Gânduri ]
In memoriam Mircea Andraş (8.09.1948 – 26.11.2010)

de [Casiopeea2008 ]

 

Aduceţi-mi mai proaspete lumini
şi o tăcere grea, pe-această larmă,
aduceţi-mi cununa mea de spini,
surâsul ei ca un piron în palmă!
Mă răstigniţi pe-un curcubeu de flori,
aprindeţi ruguri reci de sâni şi coapse,
mă îmbăiaţi în lacrimă şi flori,
mă-nveşmântaţi în fetele frumoase!Daţi-mi să beau din sânul de fecioară,
prea încărcat de lutul fără vini,
vai, viaţa-aceasta parcă stă să moară,
Aduceţi-mi mai proaspete lumini!

(Mircea Andraş – Listă de pretenţii)

Întâmplarea a făcut să găsesc, astă-vară, în Ziarul Văii Jiului, o pagină cu epigrame. Erau, de fapt, şarje scrise de Mircea Andraş, la nişte epigrame ale unui autor necunoscut mie. Explica demersul său prin faptul că nu exista un epigramist, în Vale, cu care să se poată duela. Mi-am amintit că îmi spusese Ioan Toderaşcu, mai demult, despre un epigramist talentat din Vale, având acest nume, pe care îl cunoscuse, cu vreo douăzeci de ani în urmă, la Festivalul de Umor de la Vaslui. L-am căutat la redacţia ziarului, am făcut rost de numărul de telefon şi ne-am întâlnit la o cafenea din Petroşani. M-a întâmpinat un bărbat vesel şi amabil, care m-a invitat să iau loc la o masă mai retrasă. „Aici e biroul meu…” mi-a spus, zâmbind. Şi a continuat: „…dar nu scriu decât atunci când e gălăgie. Acum e prea linişte, nu aş avea inspiraţie.” Am aflat că acea cafenea însemna pentru el a doua casă. Prima casă: ziarul la care era colaborator permanent. Se mândrea că ţine, de câţiva ani, o pagină de umor. I-am spus că ar fi şi în Vale cineva cu care să se dueleze, numai să-l ţină armele. A zâmbit, admirativ, şi a mărturisit că nu se aştepta la o asemenea abordare.
Ne-am întâlnit, de mai multe ori, la cafeneaua unde se vedea clar că se bucura de respect printre clienţii fideli. Discuţiile cu el erau o adevărată încântare. M-a surprins plăcut cu vasta sa cultură literară. Îl ascultam cu drag când depăna amintiri. Debutase cu epigrame şi proză umoristică în revista „Steaua”, în 1981, cu poezie în „Astra”, un an mai târziu, iar cu proză în SLAST, acelaşi an.
A publicat, de atunci, diferite genuri literare, în zeci de reviste şi ziare, apărând şi în câteva volume colective: „Acorduri la vârstele ţării”, „ Pământ străbun”, Cântecul adâncului”, Lumină din adânc”, „9 piese de teatru”.
Deşi avea încă multe proiecte şi diferite cărţi în lucru, a reuşit, în timp, să publice doar câteva:

– „Noapte cu mesteceni albi”, poeme, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroşani – 1997;
– „Violet”, versuri, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroşani – 1997;
– „Blestemul Zânei”, teatru, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroşani – 2003;
– „Şi dacă mâine va veni”, versuri, Editura Sitech, Craiova – 2004;
– „Opriţi lumea, vreau să cobor!”, proză scurtă, Editura Sitech, Craiova, 2004;
– „Ca nişte spânzurători, amintirile”, versuri, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sârbu”, Petroşani – 2004;
– „Stelele văzute de sus”, Editura Sitech, Craiova, 2005.

Photobucket

Marea lui iubire a fost teatrul. De altfel, după absolvirea Liceului din Petrila, a avut o tentativă (nereuşită, din păcate) de a intra la Facultatea de Regie. Nu a mai încercat a doua oară, s-a resemnat şi a lucrat la PTTR Petroşani, până în 2002. Dar pasiunea sa pentru teatru s-a concretizat în multe piese, dintre care unele s-au bucurat de mare succes:

– „Ascensor pentru încă o speranţă”, piesă pusă în scenă la Teatrul Muncitoresc din Braşov;
– „Blestemul Zânei”, piesă jucată în premieră absolută la Teatrul Dramatic din Petroşani;
– „Răpirea Zânei Florilor”, a cărei premieră a avut loc la Teatrul de Estradă din Deva, în 2004.

Îmi propusesem să îl readuc în lumea bună a epigramei. I-am trimis un grupaj la revista „Epigrama” şi a fost extrem de bucuros când i-am arătat numărul 53 al revistei, în care i se publicase o epigramă:

Incident feroviar
A intrat un tren în gară,
Astă-noapte, pe la două…
Paguba n-a fost uşoară,
Gara fi’nd aproape nouă.

S-a bucurat şi când i-am arătat că apăruse o epigramă de-a sa, într-o selecţie făcută de domnul Nicolae Nicolae, în urma Festivalului de la Caransebeş:

De 1 Mai
Această veche sărbătoare,
Discret, în suflet ne pătrunde,
E ziua lor, a celor care
Vor să muncească, dar… n-au unde!

Era încântat să-şi regăsească numele alături de marii epigramişti ai ţării. I-am dat regulamentele tuturor concursurilor din toamnă şi a scris, ca un elev conştiincios, pentru aproape toate. Îmi aducea epigramele, la data stabilită, scrise ordonat, ca să i le transcriu, la calculator. Căuta, de fiecare dată, moto-uri care să îl reprezinte.

Photobucket

Photobucket

Scria cu litere mari de tipar, poate pentru a fi mai bine înţeles. Scrisul reflectă personalitatea noastră. Mircea s-a considerat, de multe ori, neînţeles de semeni. Iar atunci când simţea că cineva rezonează cu ceea ce simte el, îşi descărca sufletul. Dar fără să se plângă. Îşi cam ieşise din mână. De ani buni, scria epigrame numai pentru locuitorii Văii şi nu mai era atât de pretenţios ca pe vremea când a fost răsfăţat cu zeci de premii.
Am aflat că are un palmares bogat, obţinând 38 de premii, la concursuri şi festivaluri literare. Dintre acestea, aş aminti câteva:

– Premiul I la Festivalul Naţional de Dramaturgie, pentru piesa „Ascensor pentru încă o speranţă”;
– Premiul I pentru umor, la Festivalul de Creaţie „Milcovul” Focşani;
– Premiul I pentru poezie, la Festivalul „Vasile Alecsandri” Iaşi;
– Premiul I pentru poezie, la Festivalul „Pana Văcăreştilor” Târgovişte;
– Premiul I pentru poezie, la Festivalul „Cristal de armindeni” Petrila;
– Premiul I pentru poezie, la Festivalul „Cântecul adâncului” Petroşani;
– Premiul al II-lea pentru poezie, la Festivalul „Mihai Eminescu” Botoşani;
– Premiul al II-lea pentru teatru scurt, la Festivalul Naţional de Dramaturgie;
– Premiul al III-lea pentru teatru, la Festivalul „Pana Văcăreştilor” Târgovişte;
– Premiul „Ion D. Sârbu” pentru debut editorial, acordat de Fundaţia Cultural㠄Ion D. Sârbu”, la apariţia volumului de versuri „Noapte cu mesteceni albi”;
– premii speciale pentru poezie, acordate de revistele „Vatra”, „Ateneu” şi „SLAST”.

Deşi a scris mult umor, cele mai multe premii le-a obţinut pentru „scrieri serioase”. Umorul lui e mai mult filozofic, Mircea Andraş fiind – cum afirma Valentin Silvestru- „un umorist atât de trist, încât te face să râzi cu lacrimi”.
Chiar dacă nu a reuşit să obţină vreun premiu acum, nu s-a întristat. Sperase să răzbească măcar cu textele de proză scurtă. N-a fost să fie… Şi-a pus speranţe în concursurile de anul viitor. S-a bucurat, însă, pentru premiile obţinute de mine. A scris în ziar câteva articole despre succesele mele. Glumea, în stilu-i care-mi devenise, deja, familiar: „Acum, că eşti cunoscută pe plan naţional, e timpul să devii cunoscută şi aici, în Vale!”.
Mi-a luat un ultim interviu, pe care l-a publicat în numărul din 18 noiembrie. Obişnuia să scrie titlurile cu litere mari, de mână. De data aceasta, după titlu, a pus un punct mare. M-am mirat, dar acum mă gândesc că, poate, a fost un fel de premoniţie. Era ultimul lui articol. Urma să ne întâlnim, după-amiază, la cafenea. L-am căutat, chiar dacă nu a răspuns la telefon. În cafenea era o linişte apăsătoare. Am aflat că fusese găsit, de dimineaţă, într-o stare foarte gravă şi că a fost dus la spital. Toţi îşi făceau griji pentru el. Un tip s-a apropiat de mine şi m-a felicitat pentru nu ştiu ce epigrame pe care i le citise Mircea, cu o zi înainte. Nu-mi amintesc ce i-am răspuns, nici dacă a mai spus ceva… Nici nu ştiu cum am ajuns afară. Ştiam că Mircea are nevoie de ajutor şi mă simţeam tare neputincioasă.
L-am căutat, a doua zi, la secţia de Terapie intensivă a Spitalului Municipal Petroşani. Aflasem că ieşise din comă şi că poate fi vizitat. L-am recunoscut cu greu dintre ceilalţi bolnavi monitorizaţi, „ancoraţi” de o mulţime de tuburi prin care-şi primeau, resemnaţi, picătura de viaţă. Comoţia cerebrală, cauzată de un hematom mare cât o ceaşcă de cafea, l-a transformat destul de mult. A reuşit să deschidă ochii şi m-a privit cum am pus, pe noptieră, lucrurile pe care i le adusesem. A încercat, fără sorţi de izbândă, să vorbească şi să-şi ridice capul de pe pernă. Înţelegea ce vorbeam şi aproba, mişcându-şi capul. L-am întrebat dacă mă recunoaşte. Am simţit un oarecare regret în ochii lui, când a dat din cap, semn că nu ştie cine sunt. I-am spus, la plecare: „Azi e vineri. Voi mai trece pe la tine, săptămâna viitoare. Să fii tare! Să nu îndrăzneşti, cumva, să mori!”. Ochii i s-au luminat brusc şi a început să râdă.
Se spune că simţul care ne dispare ultimul este auzul. În cazul lui Mircea, şi alt simţ i-a rămas viu, până la sfârşit: simţul umorului.
L-am vizitat din nou, aşa cum îi promisesem. Starea lui era agravată. Doar aparatele îl mai ţineau în viaţă. Pe holul spitalului se adunaseră mulţi dintre prietenii lui Mircea. Cu toţii eram conştienţi că nu mai e nimic de făcut. În dimineaţa următoare, a încetat să mai lupte…

„Despre mine ce să vă mai spun? Îmi plac la nebunie mestecenii, macii şi dansurile frunzelor ce cad în fiecare toamnă ce mă desparte de mine.
Mă obsedează întotdeauna ziua de mâine, dar, în acelaşi timp, îmi provoacă remuşcări ziua de ieri. Prezentul trece, uneori, atât de aproape pe lângă mine, încât ne ignorăm. Reciproc.
Nu dau doi bani pe convenienţe, ambiguităţi, vestimentaţie şi prejudecăţi. Îmi place să mă fac simpatic, dar nu mă deranjează să îi fiu antipatic cuiva. Scriu, nu pentru bani şi nici pentru că n-am ce face altceva, ci pur şi simplu pentru că scrisul face parte din viaţa mea.
Iubesc, deopotrivă, toate genurile literare, deşi le mai trădez, uneori, cu pictura. Aş fi vrut să nu fi făcut nimic din ceea ce am făcut. În rest, despre creaţie, nu pot să spun mare lucru. Ea depinde, acum, de sponsori. Nu-i ai – nu eşti!
Vă doresc tot ceea ce mi-aş putea dori şi mie. Şi încă ceva pe deasupra!”

(„Mea culpa” – din „Dicţionarul scriitorilor din Vale”)

Photobucket

 

Comenteaza

Comenteaza