DISTRIBUIȚI
de Mihai BARBU
► Cireşarii Petrilei de altădată (I)
Expediţia turistică „Montana-Craibuc-82”, pusă la cale de elevii Şcolii generale nr.1 din Petrila (iniţiată de profesorul Dan Cocor), şi-a propus ca, în ziua a şasea, să ajungă „La Om”. Am răsfoit, cu interes, însemnările elevei Liliana Ilieş, secundul echipajului şi – totodată – cronicarul expediţiei, şi am aflat că, în acea zi. elevii s-au sculat la ora 8 dimineaţa. 
Urcuş pe munte, precum căţăratul veveriţele în pom
Ei aveau impresia că nu şi-au făcut somnul complet dar, în acelaşi timp, au avut şi o certitudine: vremea nu ţinea deloc cu ei. „Totul în preajmă e mohorât şi ursuz, până şi ceaţa asta parcă miroase a ploaie”. Natura le oferă şi alte surprize neplăcute: „Mari semne de întrebare stau agăţate parcă de fiecare crenguţă din pom”.
Elevii trebuie să ia o decizie rapidă. Fie să-şi strângă corturile şi să plece la drum cu toate bagajele fie să lase tabăra pe loc, să pornească spre creastă şi să se întoarcă la bază. E o dilemă profundă. Rezolvarea ei vine de la un grup de timişoreni, veniţi de pe Plaiul Foii, care se oferă să aibă grijă de corturile petrilenilor. Între montaniarzi s-a făcut repede înţelegerea pentru că încrederea era reciprocă. Acum, elevii petrileni pot pleca liniştiţi spre vârf.
Ei străbat o porţiune de pădure, ies sub o coastă golaşă şi, de acolo, încep urcuşul propriu zis. „Ei, dar ce urcuş? Ne căţărăm ca veveriţele în pom. Ne agăţăm cu teamă de lanţul ce străjuieşte, în două porţiuni, poteca. Mai ajutaţi de cei din faţă, mai sprijiniţi cu nădejde de cel din urmă, urcăm spre inima norilor”. Au fost „lungi porţiuni de stâncă fumurie şi umedă” pe care elevii nu credeau că au loc să pună piciorul sau că vor avea, la nevoie,de ce se prinde.
„La Om” e undeva la stânga
Petrilenii ajung, în cele din urmă, pe un platou destul de îngust cuprins de ceaţă. Ei îşi limitează mişcările doar la „cinci paşi la stânga, cinci la dreapta, trei înainte şi doi înapoi”. Nu văd nimic. „Ştim doar că vârful La Om se ascunde undeva la stânga. Dar unde?”. Întrebările copiilor sunt legitime, dar le aduc nelinişte şi teamă: „Mai e mult până în vârf?”, „Apă este pe aici?”. „Nu ne întoarcem?”
Dar, „pe dibuite şi pe bâjbâite”, temerarii elevi ajung la borna ce indică faptul că au ajuns chiar în vârful „La Om”. Aşteaptă cu nerăbdare să se spargă, măcar cinci minute, ceaţa. „Facem câteva poze care, mai mult ca sigur, vor ieşi ca în tunel…”. Acasă, la developarea filmului au observat că intuiţia lor a fost justă.
În sfârşit, fum cu aromă de mămăligă
Drumul de întoarcere, deşi dificil, li s-a părut elevilor petrileni a fi floare la ureche. Au mai alunecat pe potecă, s-au mai rostogolit o sumedenie de pietre după ei, însă totul e bine când se termină cu bine. „Suntem încă departe de refugiu când primele fuioare de fum, ne-au mângâiat nările. Şi parcă, analizat mai atent, fumul are chiar şi o uşoară aromă de mămăligă. Să fie oare adevărat?”. Da, a fost adevărat…
Dacă eram un autor care aş fi vrut să întreţin suspansul acestei relatări aş fi scris că, la întoarcere, elevii nu şi-am mai regăsit corturile şi bagajele. Într-un cuvânt, că „au pus-o de mămăligă”. Ar fi fost interesant, dar nu ar fi fost adevărat. A doua zi, după ce au fost, în vârf, „La Om”, ziua s-a dovedit a fi fost frumoasă şi luminoasă.

Comenteaza

Comenteaza