DISTRIBUIȚI

Înainte vreme, în ziua de Paşti, nu intra nimeni în mină. Dar era obiceiul să se tragă totuşi la sorţi şi cel căruia îi ieşea numărul să fie obligat a coborî să vadă ce e pe galerii. Să dea alarma dacă se întâpla vreo nenorocire. Aşa s-a întâmplat ca pacostea asta să cadă pe un bătrân miner tare cumsecade şi cu frica lui Dumnezeu.

Ce era să facă?

Afară duduia pământul de puşcăturile Învierii, iar el şi-a luat o basma cu merinde, securea, lampa şi s-a dus la datorie. A coborât, a umblat peste tot până a obosit. Totul era în ordine. Nici foc, nici apă, nicio prăbuşire. Aşa că omul, liniştit, s-a aşezat pe un lemn, şi-a pus lampa aproape şi a început să mănânce. Carne de miel şi ouă roşii, ca şi cei de-acasă. Cum mânca şi se gândea la sărbătoarea Celor de Sus, iată că deodată se arătă în faţa lui un înger. Un înger alb, cu aripi, cu păr de aur. Mă rog, înger ca toţi îngerii.

–          Hai, zise îngerul!

–          Unde, întreabă bătrânul foarte mirat.

–          Hai şi nu mai întreba!

Ce era să facă? Îngeru-i înger şi ordinu-i ordin.

Se ridică, îşi luă lampa şi porni. Coborâră amândoi mult de tot. Coborâră pe cele mai necunoscute galerii ale pământului, până au ajuns la Poarta Lumii. Îngerul avea o cheie. Deschise Poarta şi deodată bătrânul se pomeni pe un alt tărâm. Cât vedea cu ochii se întindea jur-împrejur o peşteră rotundă. Golul Lumii. Şi în mijlocul peşterii era un munte. Şi pe munte era o cruce. Şi pe cruce era Domnul Nostru Isus Christos răstignit. Crucea sprijinea tavanul care uite-aşa se clătina, mai-mai să se prăbuşească.

–          Vezi, zise îngerul. Răutatea oamenilor. Războaiele, ura fac să se clatine coaja subţie a pământului…

Au urcat muntele. Sub cruce s-au oprit. Bătrânul se închină şi îngenunche.

–          Frate minerule, zise Christos, azi e Ziua Mea. Trebuie să merg în Ceruri, să iau masa de-a dreapta Tatălui Meu. Fii bun şi urcă în locul meu. Caută să sprijini tavanul, că dacă nu-l susţii cu braţele crucii se prăbuşeşte din cauza mişeliei păcătoşilor.

–          Bine, Doamne! Aşa să fie. Cât oi putea, ţi-oi ţine locul. Şi urcă pe cruce.

Îngerul şi Christos au plecat grăbiţi spre Ceruri şi până astăzi nu s-au întors.

I.D. Sîrbu – fragment din “Crucea”

Ion Desideriu Sîrbu (născut  28 iunie 1919, Petrila, judeţul Hunedoara – decedat. 17 septembrie 1989 Craiova) a fost un autor, eseist, dramaturg, filozof, publicist şi romancier român, autor în special de literatură de sertar. A semnat utilizând pseudonimul I.D. Sîrbu.

Gazeta de dimineata

Comenteaza

Comenteaza