DISTRIBUIȚI

Muzicianul Josef (Ioji) Kappl povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ momentele de glorie trăite în anii ’70 alături de ceilalţi membri ai trupei Phoenix, dar şi despre drama personală: a fugit din ţară fără să apuce să-şi vadă copilul, care s-a născut la câteva luni după evadarea lui din România comunistă. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ VIDEO Mircea Baniciu şi „Ioji” Kappl, doi exilaţi din Phoenix, vor ref… VIDEO Mircea Baniciu, la Adevărul Live: „Lumea caută Phoenixul adevăra… Basistul Josef (Ioji) Kappl este cel mai discret personaj dintre foştii componenţi ai legendarei trupe Phoenix. Din acest motiv, o discuţie cu el este plină de neprevăzut. Nu a ieşit prea des în public să vorbească despre viaţa lui, aşa cum este cazul foştilor colegi de trupă Nicu Covaci, Mircea Baniciu sau Ovidiu Lipan Ţăndărică. E greu să-l citeşti, să observi din expresia feţei sau a gesticulaţiei dacă îl deranjează ceva anume din întrebările puse, dacă îl pune în dificultate sau îl lasă indiferent. Nu foloseşte parantezele atunci când vorbeşte. Este direct, simplu, sincer şi, în acelaşi timp, fermecător… de amabil. Este un om care şi-a acceptat destinul cu bune şi cu rele. „Timpul le vindecă şi le aşază pe toate“, spune el la un moment dat pe parcursul interviului, şi vom vedea că, cel puţin în ceea ce-l priveşte, are dreptate. A cunoscut succesul profesional în România, ca membru al trupei Phoenix, şi apoi în lume cântând în trupa germană Lake, care ţinea concerte alături de nume legendare ale rock-ului mondial, Genesis, Bob Dylan sau Santana, dar a trăit şi o dramă personală cunoscută doar de câţiva prieteni, aceea de a nu-şi putea strânge în braţe copilul născut după fuga lui din România.  „Weekend Adevărul“: Copilăria la Timişoara… Josef Kappl: Greşeală… Nu sunteţi din Timişoara? Publicul crede că tot ce a fost legat de Phoenix în acele vremuri, în special membrii trupei, nu putea fi decât din Timişoara. Asta e percepţia, dar în cazul meu, lucrurile stau altfel. Eu sunt din Petrila. M-am născut, am copilărit şi am făcut şcoala în acest oraş. În Timişoara am ajuns când am intrat la facultate. Bun, şi cum era copilăria în Petrila, o localitate minieră de lângă Petroşani, în urmă cu 60 de ani? Am avut o copilărie fericită, pentru că nu ştiam cât de mare, de largă şi de complicată este lumea (zâmbeşte). Erau două maşini care treceau pe stradă pe săptămână… Era un loc perfect pentru copii, jucam fotbal pe stradă, iarna făceam adevărate bătălii cu bulgări de zăpadă prin curţile caselor, era superb. Toată copilăria am petrecut-o fără griji. Cum aţi descoperit muzica? În casă. Tatăl meu cânta la vioară, iar eu de la 6-7 ani am avut posibilitatea să merg alături de el la repetiţii. Unde cânta? Era membru al orchestrei semisimfonice din Petrila… Un fel de mini-orchestră simfonică cu mai puţini membri? Nu. Era destul de numeroasă, dar din punct de vedere al repertoriului era considerată „semi“… deoarece nu abordau decât anumite repertorii, mai uşoare, nu precum cele ale unei orchestre din marile centre culturale cum erau Bucureşti, Timişoara, Cluj sau Iaşi. Existau în oraş, în Petrila, fanfară, formaţie de muzică populară şi formaţie de  muzică uşoară. Un oraş construit în jurul unei mine avea o viaţă culturală destul de activă… Da. Din păcate, acum în oraşele mici nu mai există interes pentru asemenea activităţi, dar pe vremea când eu eram copil la Petrila existau tot felul de ansambluri culturale. Eu m-am simţit atras de muzică şi îmi pierdeam zile întregi la casa de cultură a oraşului, asistând la repetiţii. Îmi aduc aminte că într-o zi am luat o bătaie zdravănă de la mama pentru că am ajuns foarte târziu acasă. Se speriase şi nu ştia nimic de mine. Ioji Kappl şi Dan Aldea  La ce instrument aţi început să cântaţi? Evident, la vioară. O aveam în casă, dar nu m-am înţeles prea bine cu ea, din păcate. Mă descurcam destul de bine la acordeon. Când mă duceam în vacanţe la bunici, undeva într-un sat de pe lângă Odorhei, bunicul mă punea să-i cânt la acordeon în faţa porţii, în stradă. Era mândru că avea un nepot talentat şi voia să mă vadă consătenii lui. Totul, însă, s-a schimbat radical pentru mine atunci când am luat contact cu muzica rock. De rock m-am îndrăgostit după ce am ascultat Beatles şi Rolling Stones. Aveam, cred  13-14 ani. Ne întâlneam mai mulţi prieteni la Petroşani şi ascultam muzica acestor formaţii.   De la „Color“ la „Pasărea Rock“ Numele: Josef Kappl Data şi locul naşterii: 15 ianuarie 1950, Petrila, judeţul Hunedoara Studiile şi cariera: În 1964 înfiinţează alături de alţi colegi de liceu trupa „Color“. La 18 ani este admis la Facultatea de Muzică din Timişoara, unde pune bazele formaţiei „Clasic 20“. Din 1970 va face parte din legendara trupă „Phoenix“, în formula de aur a acesteia: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Erlend Krauser. Este compozitorul pieselor „Muzică şi muzichie“, „Dansul codrilor“ şi „Vasiliscul şi aspida“ . În 1977 în urma unui plan pus la cale de Nicu Covaci, fuge în Occident alături de Krauser şi Ţăndărică. După încercarea eşuată de a relansa Phoenix în Germania, se alătură unor proiecte muzicale de succes precum trupa „Lake“. Colaborează, de semenea, din 1985 până în 1994 cu artistul german Heinz Rudolf Kunze. În 1991 revine în România alături de ceilalţi membri ai Phoenix. În prezent, după ruptura de Nicu Covaci, cântă alături de Mircea Baniciu, Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Vlady Cnejevici în trupa „Pasărea Rock“. Locuieşte în:  Germania   Prima piesă Beatles, la Europa Liberă Pătrunsese muzica occidentală în Petroşaniul anilor ’50-’60? Da. Se asculta Europa Liberă, lumea era la curent cu noutăţile muzicale, iar discurile se procurau destul de uşor la Timişoara, prin filiera Serbia sau Ungaria, de unde ajungeau până la noi, în Petroşani sau în Petrila. Îmi aduc aminte că la Europa Liberă am ascultat prima melodie a trupei Beatles din viaţa mea, „I wanna hold your hand“. Mi s-a părut ceva extraordinar, fantastic, de pe o altă lume. Tot ce ascultasem eu până atunci nu mai reprezenta nimic, am început, alături de cei câţiva prieteni,  să căutăm imprimările şi chiar să interpretăm melodia. Prin 1964 am înfiinţat o trupă care se chema „Color“ la Casa de Cultură din Petroşani, tatăl unui coleg lucra la această instituţie şi ne facilita accesul, inclusiv la unele instrumente. Cum au reacţionat părinţii când au văzut ce pasiune aveţi pentru rock? Tată-meu mi-a spus odată, când a venit vorba de viitorul meu:  „Mă băiete, fă-te doctor sau inginer, o să-ţi fie bine în viaţă“. „De ce?“, l-am întrebat eu. Pentru că „nu trebe să lucri“. În sensul, evident, de muncă fizică. Sfatul ăsta mi l-a dat ca să mă protejeze. La fel îi spunea şi fratelui meu. Eu m-am făcut muzician, fratele – tehnician minier… Cum era la şcoală elevul Kappl? Am fost cuminte până în clasa a VI-a. După ce am început cu muzica am pierdut legătura cu unele materii. Matematica, fizica sau chimia au devenit probleme. Mai ales chimia, nu înţelegeam nimic din ce povestea profesorul, poate era vina lui, poate a mea, dar materia asta n-am putut să o înţeleg. Doru Stănculescu, Dan Aldea şi Ioji Kappl „La 18 ani mi-am propus să ajung membru al trupei Phoenix“ Ce v-a determinat să vă duceţi la Timişoara? Simplu, eram fascinat de o trupă care activa acolo. Se chema Phoenix. Eraţi fan… Da. La 18 ani mi-am propus să mă duc la Timişoara, să dau la Facultatea de Muzică şi să ajung membru al trupei  Phoenix. Punct ochit, punct lovit. A fost greu? Mi-a luat ceva timp să-l conving pe Nicu Covaci, dar în cele din urmă, am reuşit să lucrăm împreună. Când am ajuns la facultate, primul pas a fost să fac o trupă. Aşa că, alături de mai mulţi colegi, am înfiinţat „Clasic 20“. Cântam cover-uri , Joe Cocker, Beatles şi câteva compoziţii proprii. Mă întâlneam cu Covaci când mă duceam la facultate, eu eram la Muzică el era la Arte Plastice. Era o perioadă grea pentru el, Moni Bordeianu plecase în America, iar formaţia nu prea mai mergea, părea că îşi pierduse drumul. Ne intersectam pe drum în fiecare dimineaţă. El mergea cu capul în pământ şi părea cam îmbufnat, aşa cum îi e stilul. Într-o zi, l-am oprit şi l-am întrebat destul de obraznic: „Domne, facem o trupă?“. Vădit surprins, el mi-a zis: „Lasă-mă în pace, nu te ştiu“. De fapt, aflasem de la nişte prieteni că la o seară de dans a studenţilor unde a cântat „Clasic 20“ venise şi ascultase mini-concertul nostru. Îi plăcuse? Cred că da, însă atunci se făcea că nu-l interesează o colaborare cu mine. Timp de două luni am tot insistat, dar nu a ieşit nimic. A trecut ceva vreme, iar la un moment dat, era vară, m-am pomenit că a venit la mine. Eram la Eforie cu trupa şi cântam la un restaurant. Nicu, cu formula tranzitorie a Phoenix-ului, cânta în apropiere. Într-o seară m-am trezit cu el pe terasă şi mi-a spus că vrea să discute ceva cu mine. I-am zis că mai am două ore de cântat şi ne putem vedea la o bere să vorbim. Ne-am dus pe plajă, unde am discutat până dimineaţă despre viitorul Phoenix. El m-a pus în temă cu ce are de gând să facă. Ştia că sunt la Facultatea de Muzică şi că am contact cu muzica tradiţională, populară… „Etno-rock suna cam ciudat“ Era deja trasat drumul spre etno-rock? Da. Atunci am discutat cu el despre muzica pe care mai apoi am creat-o, cea cu puternice inspiraţii folclorice. Am început să căutăm şi să facem experimente… Colaborarea a început imediat? Eu am mai rămas la mare, cam vreo două săptămâni, cât aveam contract, el a plecat mai devreme. Ne-am reîntâlnit la Timişoara. Am început repetiţiile în doi… de fapt, am fost trei, dar după prima zi de lucru, toboşarul ne-a părăsit. Nu înţelegea ce vrem noi să facem. Aţi început să căutaţi alţi membri? Am început să lucrăm cu Mircea Baniciu şi Liuba Cornel. Cred că Nicu Covaci mai lucrase sporadic cu Mircea Baniciu. Le-am explicat ideile noastre, iar ei erau cam circumspecţi. Adevărul e că etno-rock suna, la început, ciudat… Îmi aduc aminte că printre primele piese lucrate a fost o idee a lui Covaci, care mai târziu s-a concretizat în „Negru Vodă“… Publicul cum a reacţionat la noul stil etno-rock al trupei Phoenix? Am avut primul concert la Casa Studenţilor din Timişoara, nu mai ştiu exact data, era prin ’71 sau ’72, dar nu asta e important… Am cântat câteva piese pregătite de pe albumul „Cei ce ne-au dat nume“. Am terminat de cântat şi am plecat de pe scenă. Eram disperaţi. Publicul nu avea niciun fel de reacţie. Cred că au trecut câteva minute în care, sincer, doream să auzim măcar nişte huiduieli, dar, în cele din urmă, au început să aplaude şi să ne aclame. Îi şocasem, evident, în mod plăcut. Aşa a început nebunia… Eraţi încă student. Ce urma să faceţi după facultate? Ar fi trebuit să fiu profesor de muzică, dar am continuat cu Phoenix. Ăsta era visul meu, să compun muzică şi să cânt pe scenă cu Phoenix. Lucrurile n-au fost uşoare la început. Se trăia destul de greu din muzică. Dacă vindeai discuri, nu primeai nimic, majoritatea banilor se duceau la Electrecord. Trăiam din concerte şi aveam contract la restaurantul hotelului Continental. De acolo primeam salariul, fiind colaboratori artistici. Cântam în special blues dar şi o parte din piesele noastre. Am fost odată şi la o nuntă, din câte îmi amintesc, pe la cineva la Craiova, care a dorit foarte mult să cântăm în acea seară specială. După ce muzica noastră a devenit cunoscută, lucrurile s-au schimbat. „Baniciu avea cel mai mare succes la fete“ Cum era să fii star rock în anii ’70 în România comunistă? Ne-am bucurat de mare acceptanţă din partea autorităţilor. Mai existau şi situaţii hazlii legate de miliţieni care ne opreau pe stradă şi care ne cereau să ne tundem sau să ne radem barba, dar toate se încheiau bine pentru noi. Eram celebri. Nicu Covaci povestea într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“ că aveaţi carnete de cascadori pentru a scăpa de necazurile legate de aspectul fizic… Nu ştiu nimic de carnetele ăstea… Nicu are tendinţa de a înflori lucrurile (zâmbeşte amar). Turneele Phoenix erau epuizante din punct de vedere fizic? Dar de unde, eram tineri, nebuni după glorie şi neobosiţi. Pentru noi nu exista noapte sau zi. După concerte se făceau chefuri interminabile, dar a doua zi eram gata să ţinem alt spectacol. Acum e mult mai greu, nu mai facem faţă, am îmbătrânit, răcim repede şi ne dor oasele (râde). Adevărul este că nu aveam viaţă personală, noi trăiam tot timpul împreună. Gaşca noastră era mult mai mare, nu doar membrii formaţiei. Victor Cârcu, Andrei Ujică (n.r. – principalii textieri ai melodiilor Phoenix), inginerii de sunet, oamenii care stăteau în spatele cortinei, eram gaşcă mare. Ne adunam la Cârcu acasă şi ascultam toate noutăţile discografice ale vremii la o bere: The Doors, Led Zeppelin, Jethro Tull… Avea omul ăsta o sursă de discuri extraordinară. Era tot timpul pus la punct cu noutăţile.  Roiau fetele în jurul dumneavoastră? Normal. Erau tot timpul după noi, la concerte, la repetiţii, când ieşeam în oraş. Aveam mare lipici (zâmbeşte), dar cel mai de succes era Baniciu. De ce? Era frumuşel foc, dar, mai mult decât atât, era vocalul nostru. Vrem nu vrem, vocalistul unei trupe este imaginea acesteia. Pe noi nu ne supăra asta, erau fete frumoase pentru toţi… Nici pe Nicu Covaci, liderul trupei? Eee… poate în orgoliul lui era deranjat, dar asta este realitatea într-o trupă rock, vocalistul este emblema formaţiei, se impune de la sine. Liderul trupei, organizatoric vorbind, poate fi oricine, chitaristul, toboşarul, basistul, dar liderul de imagine este vocalistul. Astă cred că a fost motivul unei situaţii permanent tensionate între Covaci şi Baniciu. „Păunescu a încercat să ne subordoneze“ Aţi concertat şi în afara ţării? Am fost să cântăm la Sopot, în Polonia, în ’73 şi apoi, tot în acelaşi an, la Bratislava, în Cehoslovacia. Eram privilegiaţi, dar nu într-atât încât să plecăm să cântăm în Occident. De fapt, publicul nostru era în România, acolo aveam succes, textele, muzica tot ceea ce făceam era strâns legat de publicul de acasă. A urmat o perioadă în care Phoenix s-a alăturat Cenaclului Flacăra. Se umpleau stadioane cu tineri veniţi să vă asculte… De fapt, Cenaclul Flacăra l-am lansat noi, Phoenixul.  A fost copilul nostru, după care s-a transformat. Ei ţineau concerte în săli mici, iar noi le-am propus să vină să ţină spectacolele, în deschiderea concertelor noastre, pe stadioane. A crescut uşor-uşor, sub aripa noastră. La un moment dat, Adrian Păunescu a început să ne dea directive, să spună că nu-i place cum facem unele chestii… A încercat să ne subordoneze în momentul în care a crezut că este destul de mare şi de puternic, dar nu a ţinut. Îmi amintesc că la Iaşi a avut loc un conflict destul de mare între Phoenix şi Păunescu, care a încercat să ne interzică să urcăm pe scenă din cauza unor costume pe care el le considera extrem de exagerate. Am ameninţat că părăsim spectacolul, că ne luăm aparatura tehnică, sonorizarea era toată a noastră, însă în cele din urmă a cedat, iar noi am ţinut concertul. Gloria vă aducea mai mulţi bani? Da. Sincer, nu ştiam detaliile financiare, de toate lucrurile acestea se ocupa Nicu. El organiza şi negocia, iar noi eram mulţumiţi. Plecarea lui Covaci, un moment de cumpănă Era şeful? Da. O vreme a fost acceptat de noi. Avea atitudine de şef, deşi uneori deranja multă lume cu apucăturile lui. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, la un concert ţinut la Sala Radio, a dat televiziunea afară, fiind deranjat că montaseră foarte multe lumini pe public pentru a înregistra concertul. Le-a cerut să plece, că el nu poate cânta în asemenea condiţii. S-a lăsat cu scandal? A fost un moment tensionat, de alfel, televiziunea nu ne-a mai chemat la nicio filmare. E drept că începuseră mici şicane la adresa noastră, nu mai eram invitaţi nici la Radio, dar concerte aveam destule, lumea plătea bilet şi se câştigau bani frumoşi de pe urma noastră. A avut vreun rol şi diferendul cu Păunescu? Nu cred, cu toate că după plecarea lui Covaci, Păunescu ne-a spus că era deranjat de atitudinea lui, de faptul că era încăpăţânat şi nu accepta şi alte puncte de vedere. Cum aţi reacţionat în momentul în care Nicu Covaci a anunţat că pleacă din ţară? Am fost practic aruncaţi într-un lac cu apă rece. A venit şi ne-a spus că s-a săturat de situaţia din România şi că se căsătoreşte cu o prietenă din Olanda.  Am continuat să ţinem spectacole eu, Baniciu, Krauser şi Liuba Cornel. Ţăndărică a părăsit formaţia şi a plecat la Bucureşti. A fost o perioadă grea? Da, dar am reuşit să trecem peste ea. În primăvara lui 1977, după cutremurul şi inundaţiile care au afectat ţara, Adrian Păunescu a organizat un turneu pentru a strânge fonduri să ajute localităţile afectate şi ne-a invitat şi pe noi să cântăm. De la plecarea lui Covaci, în toamna anului 1976, am mai avut câteva concerte şi chiar o imprimare la Radio. Îmi aduc aminte că Păunescu m-a sunat la telefon la gazda unde locuiam în Timişoara. Vorbeam cu el, când în casă îşi face apariţia un soldat. Venise să-mi înmâneze ordinul de recrutare. Ce aţi făcut? I-am zis lui Păunescu că n-am nimic împotrivă să merg în turneu, dar se pare că trebuie să plec în Armată. Mi-a cerut să-i dau soldatul la telefon, a vorbit cu el, după care tânărul a aşteptat câteva minute cu receptorul la ureche. Se pare că, în acelaşi timp, Păunescu a luat legătura cu cineva din conducerea Armatei şi a reuşit să amâne, câteva luni, încorporarea. Când avea să vină următorul soroc, eram deja în Germania. „Holurile facultăţilor erau un fel de Facebook“ A venit şi Covaci în acest turneu? Nu, el ne-a anunţat prin mama lui că vine în ţară şi că organizează câteva concerte. Nu ştiu cum a reuşit să facă lucrul ăsta, dar era ciudat. Noi eram oarecum interzişi după fuga lui, însă spectacolele mergeau strună, umpleam stadioane. Nu aveam, în schimb, niciun fel de promovare, afişe sau anunţuri la radio. Informaţiile despre faptul că ţineam concerte se dădeau în campusurile universitare şi era suficient… În două zile aveam stadionul plin. Holurile facultăţilor erau Facebook-ul de azi, era ceva inimaginabil. Când aţi aflat de planul de fugă? În ultima clipă, cu câteva ore înainte să trecem graniţa. După turneul ţinut în ţară urma să ne întâlnim toată gaşca la Flora, să împărţim banii. Eu m-am întors la Timişoara cu Alex, şoferul de pe microbuzul în care se cărau boxele şi echipamentul trupei. Alex ştia de plan, fiind pus în temă de Nicu. În ziua plecării ne-am întâlnit, aşa cum vorbisem la restaurantul Flora din Timişoara. Au venit Covaci, Ovidiu, Krauser, bineînţeles, eu, nu şi Baniciu. L-am întrebat pe Nicu ce este cu Baniciu, iar el mi-a spus că nu a vrut să vină. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că pe Baniciu nu a vrut să-l ia cu noi. Ce vă face să credeţi asta? Când am ajuns în Germania, Moni Bordeianu, primul solist al trupei, ni s-a alăturat. Părea că e un aranjament făcut de Nicu, care a vrut astfel să-l dea la o parte pe Baniciu din formaţie. Covaci susţine că Baniciu nu a vrut să vină la întâlnire şi astfel nu a avut cum să-l ia în Germania… Nu este adevărat. Nu i-a spus. A probat boxele folosite la evadare Cum aţi reacţionat când v-a spus că veţi trece graniţa? De la Flora ne-am dus acasă la mama lui Covaci. Eu, Krauser şi Lipan stăteam într-o cameră, iar Nicu, mama lui şi şoferul Alex, tot şuşoteau şi păreau că sunt foarte stresaţi. Nu ştiau cum să ne spună şi cum vom reacţiona. La un moment dat, Nicu vine şi zice: „Gata, plecăm!“, iar noi ne-am uitat întrebători la el, care a continuat: „Plecăm acum sau niciodată“. Atunci a fost clar pentru toţi despre ce este vorba. N-aţi bănuit nicio clipă? Eu mai avusesem discuţii cu el pe tema plecatului, dar erau pur şi simplu discuţii între prieteni. Totuşi, a fost un lucru care m-a pus pe gânduri. În turneu m-a scos odată afară şi m-a rugat să intru într-o boxă pe care o demontase. L-am întrebat de ce fac asta, dar el mi-a zis într-o doară că vrea să verifice ceva. Nu am luat în seamă incidentul, până în clipa în care a anunţat plecarea. Urma să ne ascundem în boxe. Câte boxe erau astfel pregătite? Patru. Venea cu noi şi o tânără gravidă, o cunoştinţă de-a lui Nicu. „Tatăl prietenei mele m-a făcut trădător şi nu a lăsat-o să vină lângă mine“ Aţi plecat fără să anunţaţi pe nimeni. Nu eraţi căsătorit? Aveam o prietenă. Toată lumea ar fi vrut să-şi rezolve nişte probleme personale. Ovidiu a spus că trebuie să se ducă la Bucureşti, că mai are ceva de făcut, Krauser spunea că trebuie să treacă pe acasă… etc. S-a luat decizia ca nimeni să nu vorbească, să plecăm şi gata. Când a aflat iubita dumneavoastră că aţi fugit? Am vorbit după câteva săptămâni la telefon. Am sunat-o din Germania şi i-am zis că am fugit din ţară. Cum a fost la graniţă? Nu ne-a fost frică, era o chestie de genul „am luat o decizie, mergem până la capăt“. Am stat destul de rău în boxe deoarece e destul de dificil să nu te mişti o oră şi jumătate, cât am stat la graniţa dintre România şi Serbia. După ce am trecut de comunişti, inclusiv de cei sârbi, ne-au oprit capitaliştii, la graniţă, în Austria. Ne-au pus nişte sigilii pe boxe şi pe uşile microbuzului, pentru a nu vinde aparatura pe teritoriul austriac. Am stat câteva nopţi la graniţa dintre Serbia şi Austria, până când am plătit garanţia pentru aparatură cu ajutorul cunoştinţelor lui Alex. S-au plătit banii şi am pornit spre Germania, unde trebuia să desigilăm maşina şi să ne primim banii înapoi. La un moment dat, Ovidiu a început să urle că nu mai poate sta în boxe şi nu mai înceta cu ţipetele. Ăştia din faţă, Nicu şi Alex, nu auzeau. La o oprire, la un semafor, şi-au dat seama că nu e ceva în regulă. Nicu a venit în spate, a rupt sigiliile şi am pierdut banii. Când am ajuns în Frankfurt, eram plini de datorii. O lună de petreceri Ce a urmat după ce aţi ajuns în Germania? În prima lună a fost numai party. A venit şi Moni Bordeianu din SUA. Eu am început să înţeleg astfel de ce nu a avut nevoie Nicu de Baniciu şi de ce nu i-a spus. Au început concertele? Nu. Noi am greşit de la început că nu ne-am dat seama ce vom cânta şi cui şi nu ne-am făcut un plan. Publicul nostru era în ţară, am plecat total nepregătiţi. Am luat-o de la zero. Noi, care vorbeam germană, am făcut rost de acte, începusem să ne interesăm cum e treaba cu industria muzicală din Germania. Sistemul era complicat, aveam nevoie de casă de discuri, de impresar, de editură muzicală, care să se ocupe de marketing. Covaci nu prea dorea să dea hăţurile din mână, iar colaborări nu au apărut. Nemţii ne întrebau curioşi dacă ceea ce cântăm noi e folk irlandez. „Nu“, spuneam noi, e din România. „Unde e România?“,  întrebau ei. Aţi regretat că aţi plecat din ţară? Regretul a venit foarte devreme pentru mine, deoarece iubita lăsată acasă era însărcinată, urma să avem un copil. Stăteam foarte mult prin Bonn (n.r. – capitala R.F. Germania) încercând să rezolv actele pentru a o aduce lângă mine. N-am reuşit deoarece tatăl ei lucra în Miliţie şi i-a zis că dacă urmeză un trădător de ţară toată familia lor va avea de suferit. În cele din urmă, băiatul meu a fost luat de mama mea şi de fratele meu. Are acum 37 de ani. Când l-aţi văzut prima oară? Nu am reuşit să-mi strâng copilul în braţe până la vârsta de 15 ani. După Revoluţie, mi-am adus părinţii şi copilul în Germania. Atunci i-am spus că eu sunt tatăl lui, dar el bănuia ceva. Am încercat să-l văd mult mai devreme, dar autorităţile comuniste nu i-au permis decât mamei să vină să mă viziteze în Germania. După 1991, băiatul meu a reluat legătura şi cu mama lui, destul de târziu, dar timpul le vindecă pe toate. Acum au o relaţie foarte bună. „Am fost pe aceeaşi scenă cu Bob Dylan şi Santana“ Ce s-a întâmplat cu Phoenix? Trupa nu a mers pentru că nu s-au luat drumurile profesionale, am mers la heirup. Cântam foarte rar, nu acopeream nici măcar cheltuielile casei în care locuiam. La un moment dat, facturile s-au tot adunat şi a trebuit să luăm o decizie. Covaci vă acuză că v-aţi înţeles cu Ţăndărică şi Krauser să-l îndepărtaţi. Cearta mare a avut loc la o discuţie în casa proprietarului la care stăteam cu chirie. Covaci a povestit în felul lui că s-a terminat cu o bătaie, în care m-a luat Salvarea. Nu-i adevărat, nu a fost nicio bătaie. A vrut să sară la mine, să mă lovească, dar eu am parat lovitura, după care m-am ridicat şi am plecat cu gândul clar că, pentru mine, Phoenix a încetat. Eu nu accept violenţa. Le-am spus lui Krauser şi lui Ovidiu ce s-a întâmplat şi că nu mai fac parte din trupă. A venit şi Nicu, care ne-a ameninţat spunându-ne că ar putea să ne omoare, dar nu vrea să-şi murdărească mâinile cu niştre trădători. Eu, Krauser şi Ovidiu Lipan am plecat pe drumul nostru şi ne-am făcut o formaţie. Trebuia să începem cu ceva, că nu aveam din ce trăi. Am găsit o agenţie de concerte care ne-a purtat prin toată Germania. Am cumpărat echipament şi am început să ne plătim datoriile pe care le aveam, în rate. Să devenim de bună credinţă, să nu fim daţi în judecată pentru datoriile acumulate. Aţi putut să trăiţi numai din muzică? Da. O singură dată ne-a trimis Covaci la muncă, pe vremea cât mai eram împreună. Eram aproape faliţi şi eu şi Krauser, care aveam acte în regulă, ne-am dus la oficiul forţelor de muncă german, care ne-a  trimis pe un şantier. Acolo se făceau şanţuri pentru a fi îngropate cablurile de telefon. Ne-au dus cu o maşină dimineaţa la 6.30 la muncă, ne-au dat uneltele şi ne-au zis: „Săpaţi“. Era greu? V-aţi adus aminte de tatăl dumneavoastră şi de sfatul lui? Bineînţeles. Era soare, praf… Pe la ora 13.00 ne-a chemat şeful de echipă şi ne-a luat tare: „N-aţi prea mai dat la târnăcop până acum?“. I-am spus că nu. „Dar ce faceţi voi, din ce trăiţi“, a continuat el. I-am sus că suntem muzicieni. S-a uitat la noi, a scos 30 de mărci de căciulă şi ne-a trimis acasă spunându-ne: „Să nu vă mai prind pe aici“ (râde). De atunci am trăit numai din muzică. După un an şi jumătate, a apărut o trupă devenită celebră în Germania, Lake, care a avut succes şi în SUA, cântând în concerte alături de Bob Dylan şi Santana. Cei de acolo ne-au văzut prin diferite concerte pe mine, Krauser şi Ţăndărică şi ne-au întrebat dacă nu vrem să cântăm cu ei. Ovidiu nu a intrat în combinaţie şi a preferat să plece. Eu şi Krauser am acceptat oferta. „Am obosit să-l mai înţeleg pe Nicu“ A fost o decizie bună? Era mult mai bine financiar. Krauser a stat în trupa Lake un an jumate, eu am stat şase ani. Am făcut trei discuri cu ei. Proiectul Lake a intrat pe un trend de decădere, din cauza solistului, care a căzut în patima drogurilor şi a jocurilor de noroc. În paralel, însă, activam şi într-un alt proiect. Cântam alături de Heinz Rudolf Kunze, un nume devenit foarte cunoscut în Germania. Am început de la zero proiectul şi în ’85 eram pe locul 1 în topurile din Germania. Kunze era un personaj cunoscut după ce câştigase o emisiune muzicală, gen „Vocea României“. Alături de Kunze am avut multe turnee şi imprimări de discuri. Am cântat împreună până în 1994. V-aţi împăcat cu Nicu Covaci şi aţi reluat după Revoluţie activitatea în Phoenix? Legătura cu Nicu a fost reluată prin 1983. El a iniţiat acest lucru. Mi-a propus să facem nişte melodii şi am acceptat. În 1992 am revenit în România şi am început să cântăm în vechea formulă de succes. Nu a trecut mult timp şi Nicu mi-a făcut iar o chestie urâtă. Înregistrasem un material în Germania, pe banii mei, un fel de revenire a Phoenix. M-am trezit că mare parte din înregistrări le-a folosit cum a vrut el. Mai mult, le-a spus băieţilor că am plecat din trupă şi albumul „SymPhoenix“ a fost imprimat fără mine. Ne-am certat din nou foarte tare. Apoi iar ne-am împăcat. Reuşea cumva să mă întoarcă. Acum ruptura e totală. Am obosit să-l mai înţeleg, m-au costat foarte mulţi nervi capriciile lui Nicu. E un om imposibil.

Citeste mai mult: adev.ro/nic4nq

Comenteaza

Comenteaza