Legendă momârlănească de pe Taia / Floralia

395
de Ziarul Vaii Jiului
Cuvânt înainte
…Rostul acestor lucrări este în primul rând educativ, pentru tinerele generaţii, care încă sunt departe de cunoaşterea rădăcinilor lor; pentru cei vârstnici legendele pot stârni nostalgii, frumoase aduceri aminte, în cenuşiul bătrâneţii… (…)
Multe, dacă nu cumva chiar majoritatea acestor legende personalizează, istoric, denumirile de munţi, dealuri, poieni, păduri, izvoare, pâraie sau diferite alte locuri. Toate numele ar pleca, de fapt, de la diverse personaje umane sau supranaturale, nemailăsând astfel loc unor decodări sau explicaţii toponimice, situaţie în care istoria este mai puternică decât geografia locurilor. (…)
Trebuie să preţuim aceste legende, care ne reamintesc o dată în plus de măreţia şi taina unui spaţiu nu numai geografic , ci şi spiritual, în tentativa înţelegerii relaţiei omului cu natura, legătură sfântă şi definitorie pentru sufletul românesc.
Ioan Dan Bălan este un scriitor important, care a depăşit demult faza localismului, astfel încât opera lui este percepută la nivel naţional, şi va rămâne în timp.
Dr. Isidor CHICET
(din prefaţa la „Legende Româneşti”  de Ioan Dan Bălan, Ed. „Confluenţe”, 2008)
Se spune că, pe vremea când la masa marelui Zamolxes se aşezau zei şi zeiţe din munţii Greciei şi Italiei, alături de prinţi şi prinţese din Carpaţi, zeiţa Flora ar fi cerut îngăduinţa să se mute definitiv lângă marele preot şi rege dac, în Kogayonul său din Şurean.
Mare a fost mirarea lui Zamolxe când a auzit de neobişnuita dorinţă a zeiţei florilor şi grădinilor, cea care dădea naştere Primăverii, celor verzi şi proaspete din natură, cea care simboliza tinereţea şi care răspândea mereu în jur miresme noi, divine; era zeiţa în cinstea căreia toată suflarea pământului organiza în fiecare an sărbătoarea Floralia.
Mult o slăveau şi o iubeau localnicii pe frumoasa şi darnica zeiţă! Tinerii, când îşi dăruiau flori, păstrau întotdeauna pentru zeiţa lor cuvinte de mulţumire, calde şi recunoscătoare…
Dar cine să ştie întru-totul de ce anume ceruse mândra zeiţă să se mute cu casă şi masă, vorba aceea, din locul ei de naştere, mai cald şi cu ierni mai blânde decât în Carpaţi, tocmai în Şurean?
De aceea, cititorule, mirarea noastră s-a adăugat celei a lui Zamolxe şi poate chiar mai mare s-a dovedit a fi, când s-a aflat că în hotărârea zeiţei ar fi fost amestecat şi un tânăr şi viteaz cioban din zona momârlănească, pe nume Florea, cel  crescut lângă râul limpede şi vijelios al Tăii, un tânăr blond, cu ochi de cer proaspăt spălat de ploi, un voinic adevărat, cum se zice născut şi nu fătat…
xxx
Se spune că tăianul nostru, care se înnemurea cu  mulţi maleieni şi băniţari, jieţeni şi cimpeni, cu alţi mândri şi vrednici petrileni, prin drept de sânge, frăţie de cruce sau prin alianţa sfântă a căsătoriei, avea turma lui de oi şi multe alte animale, pe care le purta vara prin locurile în care avea drept de păşunat, şi iarna, după întoarcerea din iernatica transhumanţă le împărţea pe la toate conacele (colibele) din Poieni şi Muncele.
Şi mai avea ceva Florea al nostru: avea harul de a se împrieteni cu cei din jur, cu cele din jur-împrejur, în aşa fel, încât era bucurie şi lumină pentru toţi şi toate…, că era săritor şi darnic, respectuos cu toată lumea şi bun cântăreţ din fluier.
Şi de ce să n-o spunem de la început ?
În toată povestea asta era amestecată şi Diţa, o focoasă momârlancă din Prislop, care aduna în priviri cetină proaspătă şi-n cosiţe cer de noapte cu stele ascunse bine, precum cerul sub care vâna singură şi călărea de la sălaş la sălaş, ajutând cu vânat şi lapte proaspăt pe cei neputincioşi sau nevoiaşi, fapte pe care le cunoştea bine Florea, care, vezi bine, era până peste cap îndrăgostit de ea.
Aşa că, după cum se întâmplă în asemenea legende, zeiţa Flora pe loc a simţit un junghi în inimă şi a început să urzească planul prin care să-l atragă pe Florea, să-l păstreze numai pentru ea, întâi netezindu-i căile şi înlesnindu-i potecile şi înţelegerile, apoi chemându-l adesea la conacul ei din Kogaion, unde trebuia, cu voie sau fără de voie, să rămână peste noapte, ori numai până se crăpau zorii şi ciobanii lui se deşteptau şi pregăteau cele ale mulsului…
Dar pe mândrul petrilean farmecele Florei nu l-au putut lega mult timp, şi nu că tânărul ar fi fost uşor schimbător, ci pentru că inima îl chema lângă Diţa, prietena lui cea bună încă din copilărie, acum tânără şi fragedă ca piersica-n izbucul verii…
Şi, cum toate ale omului apar şi la zei, Flora simţi răceala flăcăului, îl urmări geloasă şi se hotărî să-l pedepsească în lunile de primăvară, în care se ştie că vremea îşi cam face de cap…, adică până la „zăpada mieilor” sau la „zilele babelor”, ceea ce însemna că animalele sufereau în timpul schimbărilor rapide de temperatură şi în timpul furtunilor apărute ca din senin. Pe lângă animalele sale, sufereau şi cele din toată zona momârlănească şi ale vecinilor de peste munte, sufereau şi oamenii.
Dar cine să-i spună viteazului nostru să nu-şi oprească vizitele nocturne la pătimaşa Flora, cea care îşi păstra tinereţea şi frăgezimea poate şi pentru a stârni pofte în rândul tinerilor ?
Pe la sfârşitul făurarului, când lumea se aştepta să se dezmorţească toate şi iarna să plece, năprăsniciile loviră brusc. Era perioada în care oile şi alte animale fătau şi când crescătorii de animale erau ocupaţi până peste cap de îngrijirea mieluţilor, iezilor şi viţeilor, chiar a căţeilor proaspăt apăruţi pe lume.  Aşa că, din zori şi până târziu noaptea, Florea şi Diţa alergau, fiecare pe valea sa, între marea luncă a Tăii şi mândrele Prisloape, pe la ocoale şi sălaşe, îngrijind de animale. Când se vedeau, de departe îşi făceau semne cu mâinile şi noaptea dormeau greu, rupţi de oboseală.
Lipsa lui Florea de la conacul ei o învrăjbi până peste poate pe zeiţa cea pârdalnică; erau prea multe zilele de când nu se mai bucura de vizitele tânărului…
Cu câteva zile mai devreme de semnul mărţişorului se porni ca din senin pe ninsoare şi viscol, drumurile şi cărările se troieniră într-o singură noapte şi un ger crunt puse crustă de gheaţă peste pâraie şi izvoare. Multe animale se îmbolnăviră şi muriră. Peste multe altele năvăliră haitele de lupi şi urşii care părăsiseră bârlogul şi cărora foamea le sfârteca măruntaiele… Diţa şi Florea, care nu mai văzuseră în viaţa lor aşa ceva întrebară pe cei mai vârstnici şi mai înţelepţi… dar cine să ştie ce se întâmpla cu adevărat, cine să ştie că zeiţa, după sfat de taină rea cu vrăjitoarele Roşia şi Leşia, hotărâse această cale de pedepsire a momârlanului şi a celor apropiaţi lui ?
Şi, de parcă decimarea ciopoarelor nu ar fi fost de ajuns, în zilele de început ale mărţişorului, cele numite de localnici „ale Babei Dochia”, soarele începu să pârjolească, pământul să se încălzească sub zăpada uriaşă, ceea ce făcu, în toată Ţara Momârlanilor, avalanşă după avalanşă, adică peste ocoale şi grajduri se prăbuşiră mormane uriaşe de zăpadă îngheţată, care distrugeau totul. Apoi, peste cadavrele animalelor veniră roiuri de muşte mari şi alte insecte, aerul se strică, miasme bolnăvicioase îi făceau pe toţi să umble cu cârpe groase la gură…
Cum aceste nenorociri nu-l făcură pe Florea să-şi reînceapă vizitele nocturne la conacul pătimaşei zeiţe, ura acesteia crescu şi mai şi: îşi trimise vrăjitoarele cu poruncă de moarte asupra tinerilor nevinovaţi.
Astfel, după ce aceştia se întâlniră în zi de sărbătoare la o colibă din Prislopul Mic, unde se legau şi cărările de pe cele două văi, seara porniră fiecare spre valea sa, ducând pe trupuri şi în suflete mângâieri şi vorbe dulci de dragoste şi credinţă…
Dintr-o dată, până să ajungă fiecare acasă, farmazoanele cele fără de suflet le suciră minţile şi, fără să mai gândească, se întoarseră pe cale şi se aruncară unul în braţele celuilalt când luna lumina peste codrii care noaptea căpătau haine de chiciură. Erau vrăjiţi…şi s-au iubit în crucea cărărilor de-acolo până moleşeala de moarte a gerului nu i-a iertat. Au murit îngheţaţi, unul în braţele celuilalt şi tot împreună au urcat în cerul marelui Zamolxes, care tare s-a mâniat pe năprasnica zeiţă şi a alungat-o în tărâmurile ei; la fel, cele două vrăjitoare n-au mai avut dreptul să-şi arate chipurile hidoase printre momârlani, şi nici printre megieşii lor, haţegani şi sebeşani, mărgineni, novăceni ori gugulani…
Totodată, în înţelegere cu blânda zână Taia, pe locul morţii lor, Zamolxes făcu să apară un izvor puternic cu două mari izbucuri de apă bună.
 Şi fiecare pârâiaş porni spre câte o vale, adică aşa apărură Pârâul lui Florea şi Pârâul Diţei, care străbat în lung Valea Diţei şi Valea lui Florea, Lunca Florii cum i se spune acum… şi Peştera lui Florian, nume ca Florin şi Florina, Florică şi Florica, Sărbătoarea Floriilor etc.
Şi, ca să se ştie mereu împreună, pâraiele tinerilor se varsă în râul mare şi frumos al Tăii, care multă bucurie şi bunăstare aduce în obştea petrilenilor momârlani, până la vărsarea în Jiul cel mare, căruia strămoşii noştri îl mai numeau şi Rhabon…
Ioan Dan BĂLAN,
Radu CHINŢA (ilustraţii)

 

Comenteaza

Comenteaza