Petrileanca Ramona Rosulescu

245

Nu deranjaţi autorităţile! Sunt în celulă de criză.

Opriţi alarmele! Omorâţi cucii! Şi da, sssttt!, faceţi linişte „autorităţile doarme”! Pfff, dorm duse. Sforăitul lor este însă unul şi deranjant pentru cei care lucrează şi toxic pentru mediul înconjurător. Garcea nu mai este un personaj al pamfletului. Garcea a ajuns un nume rupt din realitate. Şi de aici până la „case closed” e cale scurtă. Nemarcată şi fără vizibilitate.

Sistemul e inert spre insensibil. Să te ferească Sfinţii, cetăţean cu buletin de România, să ajungi vreodată la mâna autorităţilor. Să te ferească Sfinţii, pentru că dacă nu ai varianta ocolitoare te lovesc în moalele capului toţi dracii. Cazul copilului de doi ani şi nouă luni dispărut din Geoagiu a arătat încă o dată că noi, românii, suntem victime în ţara noastră.

După şase ore de mobilizare, autorităţile hunedorene au reuşit să prindă cheia problemei: venea noaptea peste ei şi aveau un caz nerezolvat. Copil negăsit deşi anunţul fusese făcut undeva la ora 14. Un caz despre care, na, aflase presa. Şi copilul e o formă vie, nu un dosar cu hârtii pe care ele – autorităţile – să îl poată plimba dintr-un sertar în altul pe motiv că nimeni nu reţine cifre. Şi uite aşa, s-au scos încet din celulă, din celula de criză, şi au încercat să facă ceva. De exemplu să se apuce serios de căutări. Căutări fizice, pas cu pas, că metode specifice mai … la dreapta! Specificul zonei e defectuos, e molcom şi fără şocuri. Deci, ce atâta grabă. În definitiv, e vina statului că bunica nu şi-a monitorizat nepotul?! Să fie sănătoasă, să-l caute ea că după ora 14, mai linişte cu alarmele. Aşadar, să şi-l caute, ar transmite non-verbal, lipsa de eficacitate a organelor.

Şi atunci, ce să faci ca cetăţean umilit în ţara ta. Iei taurul de coarne. Şi apelezi la strategii de profan. Aşa că turiştii, localnicii, jurnaliştii au pus mână de la mână şi au format echipe mixte pentru a găsi băiatul.

Nu are nicio importanţă că printre ei s-au rătăcit, în final, câte un poliţist şi câte un jandarm. Nu are, pentru că ei aceştia din urmă, cunoscători de metode specifice cu care ne împuie capul ori de câte ori cerem lămuriri, ar fi trebuit să fi periat de trei ori zona până la acea ora. Ştiţi de ce? Pentru că e perimetrul lor. Ar trebui să o cunoască mai ceva ca acei câini de urmă.

Nu are nicio importanţă că numai după venirea presei care, apropo, a şi sesizat ledul funcţional de la o cameră de supraveghere de pe un hotel dezafectat, a fost sunat patronul imobilului. Patron, cetăţean român, aşezat prin Timişoara care s-a urcat în maşină să sară în ajutorul unor români aflaţi în dificultate. Pe banii lui, nu ai statului. Adică, aşa pentru că e OM.

Nu are importanţă nici că autorităţile, din punctul meu de vedere inerte şi –  când nu e aşa – împiedicate, au enumerat public „n” metode de sprijin folosite în căutare: câini, elicopter, forţe întărite. Aşa şi? Au uitat, în criză fiind, să solicite şi o ambulanţă care să rămână în zona de perimetru.

Nu era important probabil. Aşa că cel mic a fost coborât cu maşina poliţiei. Zău, ştiau ele, autorităţile, din zona termosensibilă a propriilor cugetări, că băieţelul nu are nevoie de medic. Sau dacă avea, iaca poate printre localnicii – voluntari care s-au cerut la căutare o fi fost şi vreun vraci.

Vă este clar cam despre ce scară vorbim aici?

Cam cum se traduce asta?  Simplu, vă spun eu, nu îndrăzniţi să deranjaţi autorităţile. Sunt în celulă de criză. Şi, mai bine, decât să pierdeţi timpul, indicat ar fi să punem mână de la mână să ne ajutăm unii pe alţii. Şi nu spuneţi nimănui că v-aţi ajutat singuri că le stricaţi joaca. Ei fac rapoarte complexe cu final fericit: au salvat cu celeritate cazul.

Aha, e aşa cum spun ei! Realitatea pe care aţi trăit-o voi e o minciună. Pentru că ei toţi sunt statul. Statul pe banii noştri!

Opriţi alarmele! Omorâţi cucii!

Opriţi alarmele! Omorâţi cucii! Şi da, sssttt!, faceţi linişte „autorităţile doarme”! Pfff, dorm duse. Sforăitul lor este însă unul şi deranjant pentru cei care lucrează şi toxic pentru mediul înconjurător. Garcea nu mai este un personaj al pamfletului. Garcea a ajuns un nume rupt din realitate. Şi de aici până la „case closed” e cale scurtă. Nemarcată şi fără vizibilitate.

Sistemul e inert spre insensibil. Să te ferească Sfinţii, cetăţean cu buletin de România, să ajungi vreodată la mâna autorităţilor. Să te ferească Sfinţii, pentru că dacă nu ai varianta ocolitoare te lovesc în moalele capului toţi dracii. Cazul copilului de doi ani şi nouă luni dispărut din Geoagiu a arătat încă o dată că noi, românii, suntem victime în ţara noastră.

După şase ore de mobilizare, autorităţile hunedorene au reuşit să prindă cheia problemei: venea noaptea peste ei şi aveau un caz nerezolvat. Copil negăsit deşi anunţul fusese făcut undeva la ora 14. Un caz despre care, na, aflase presa. Şi copilul e o formă vie, nu un dosar cu hârtii pe care ele – autorităţile – să îl poată plimba dintr-un sertar în altul pe motiv că nimeni nu reţine cifre. Şi uite aşa, s-au scos încet din celulă, din celula de criză, şi au încercat să facă ceva. De exemplu să se apuce serios de căutări. Căutări fizice, pas cu pas, că metode specifice mai … la dreapta! Specificul zonei e defectuos, e molcom şi fără şocuri. Deci, ce atâta grabă. În definitiv, e vina statului că bunica nu şi-a monitorizat nepotul?! Să fie sănătoasă, să-l caute ea că după ora 14, mai linişte cu alarmele. Aşadar, să şi-l caute, ar transmite non-verbal, lipsa de eficacitate a organelor.

Şi atunci, ce să faci ca cetăţean umilit în ţara ta. Iei taurul de coarne. Şi apelezi la strategii de profan. Aşa că turiştii, localnicii, jurnaliştii au pus mână de la mână şi au format echipe mixte pentru a găsi băiatul.

Nu are nicio importanţă că printre ei s-au rătăcit, în final, câte un poliţist şi câte un jandarm. Nu are, pentru că ei aceştia din urmă, cunoscători de metode specifice cu care ne împuie capul ori de câte ori cerem lămuriri, ar fi trebuit să fi periat de trei ori zona până la acea ora. Ştiţi de ce? Pentru că e perimetrul lor. Ar trebui să o cunoască mai ceva ca acei câini de urmă.

Nu are nicio importanţă că numai după venirea presei care, apropo, a şi sesizat ledul funcţional de la o cameră de supraveghere de pe un hotel dezafectat, a fost sunat patronul imobilului. Patron, cetăţean român, aşezat prin Timişoara care s-a urcat în maşină să sară în ajutorul unor români aflaţi în dificultate. Pe banii lui, nu ai statului. Adică, aşa pentru că e OM.

Nu are importanţă nici că autorităţile, din punctul meu de vedere inerte şi –  când nu e aşa – împiedicate, au enumerat public „n” metode de sprijin folosite în căutare: câini, elicopter, forţe întărite. Aşa şi? Au uitat, în criză fiind, să solicite şi o ambulanţă care să rămână în zona de perimetru.

Nu era important probabil. Aşa că cel mic a fost coborât cu maşina poliţiei. Zău, ştiau ele, autorităţile, din zona termosensibilă a propriilor cugetări, că băieţelul nu are nevoie de medic. Sau dacă avea, iaca poate printre localnicii – voluntari care s-au cerut la căutare o fi fost şi vreun vraci.

Vă este clar cam despre ce scară vorbim aici?

Cam cum se traduce asta?  Simplu, vă spun eu, nu îndrăzniţi să deranjaţi autorităţile. Sunt în celulă de criză. Şi, mai bine, decât să pierdeţi timpul, indicat ar fi să punem mână de la mână să ne ajutăm unii pe alţii. Şi nu spuneţi nimănui că v-aţi ajutat singuri că le stricaţi joaca. Ei fac rapoarte complexe cu final fericit: au salvat cu celeritate cazul.

Aha, e aşa cum spun ei! Realitatea pe care aţi trăit-o voi e o minciună. Pentru că ei toţi sunt statul. Statul pe banii noştri!

Opriţi alarmele! Omorâţi cucii!

 Ramona ROȘULESCU

Gazeta de dimineata

 

 

Comenteaza

Comenteaza