Sunt zile bune de când tac. Deşi acum ar fi fost momentul lor. Acum ar fi trebuit să vorbească mai mult. Să explice. De ce? Cum? Ce reţetă naturistă i-a menţinut atât de tineri, veşnic tineri, în politica mioritică. Ei tac, noi numărăm. Ne-au dat şansa să recuperăm tăcerea de 25 de ani. Şi acum avem ocazia. Numărăm morţii. Socotim sumele de bani încasate de cei care nu au avut timp să protejeze viaţa. Calculăm abuzurile şi dăm search pe Google să căutăm vinovaţii. Şi ei curg. Tot curg. Uneori se şi scurg din dube. Şi merg spre acelaşi beci. Şi?
Încet-încet aflăm că nu mai e mare lucru de salvat. Ne-am poziţionat în zona expirată a civilizaţiei.
Iar ei continuă să tacă. Luaţi la discuţii separate pozează în eroi. În realitate sunt nişte erori. Erori ale unui electorat inconştient mânat în lupta cu “răul cel mai mic”.
La nivel teoretic, eşti un inconştient dacă îţi laşi viaţa pe mâna unui “preafericit”. Practic vorbind nu ai cum să intervii. Eşti minoritar. Şi te coafează scuza. De ce tu? De ce să vorbeşti tu dacă toţi tac?! Tac colectiv. Ai familie, asta e scuza cea mai bună. Şi-ţi place comoditatea. De ce să vrei mai mult dacă poţi obţine puţin, fără eforturi.
Uită-te în jur, îţi zici! În ţara asta nu e nevoie de eroi. Mda, în ţara asta e nevoie totuşi de ceva. Mai exact de cineva. E nevoie de români. Sigur, pot urla toţi, colectiv, la unison: “Suntem români”. Aşa da, cu buletinul în mână, da. Şi mai departe?! România s-a scurs printre degetele acestor români. Timp de 25 de ani. Niciunul nu a avut nimic de spus. Niciunul nu s-a desprins de… colectiv… Pentru că e român şi “capul plecat sabia nu-l taie” atunci când “tăcerea e de aur şi vorba-i de argint”, fiindcă “vorba dulce mult aduce”.
Realitatea ne loveşte însă în moalele capului falnic menţinut pe umerii laţi. Aceiaşi umeri care au menţinut şi încurajat un sistem expirat. Expirat colectiv. Nu vă plângeţi! Am trăit… colectiv. Murim separat.
Ramona ROȘULESCU
