Petrileanca Ramona Rosulescu

224

Viaţa din cufăr

Viaţa între două valize. Aşa curgeau, până mai ieri, zilele unora dintre românii cu „pretenţii de la viaţă”. Odată cu trecerea timpului, totul s-a simplificat. Acum ar putea uşor vorbi despre viaţa din valiză. Sau nu, ar fi prea demodat şi mult prea modest pentru nivelul lor. Viaţa din cufăr. Da, e mult mai expresiv. Valorile, averile sunt păstrate în cufăr. Şi cum cea mai preţioasă avere este viaţa, atunci să o respectăm. Cum ar veni, să îi acordăm întreaga recunoştinţă. Şi asta pentru că nu e mic efortul să ajungi de la…. plapumă…. la cufăr. Ce atâtea complicaţii… De ce trebuie să mai măsori dimensiunea plapumei pentru a stabili dacă ai trăit corect, când poţi să reduci totul la interiorul unui cufăr care poate strânge în el un întreg univers. Şi chiar unul discret, care nu e la dispoziţia curioşilor.

Două exemple ale zilei pot deveni argumentele perfecte pentru alegerea cufărului. Geanta cu bani de la Ministerul Turismului reprezintă sensul existenţial al multor persoane care, până ieri, s-au întins pe mai multe plapume. Au avut grijă să nu scape niciun model nou apărut pe piaţă. Cum vreun croitor mai inventa un tipar, cum ei erau posesori de plapumă nouă. Şi uite aşa, ţopăind de pe o plapumă pe alta s-au trezit faţă în faţă cu reacţiunea. Şi aşa s-a deschis capacul cufărului.

Che Guevara de România navetează şi el cu geanta în care şi-a asigurat un intreg univers – o pijama, o carte şi o cruce. De ce i-ar trebui mai multe? Chiar aşa… Sensul vieţii are alte baze…

Şi fix aşa, admirând spectacolul din jur am ajuns să tânjesc după cufărul lui Hans Christian Andersen. Da, cel zburător. Şi ca un flash, retrăiesc pentru câteva clipe acea dimensiune, descrisă “ca la carte” de Andersen.

“Fă-ţi bagajele!”. Parcă şi vizualizez paragraful din carte în care fiul negustorului lui Andersen deschise cufărul, primit în dar de la unicul prieten care îi mai rămăsese aproape. Atunci, (ce paradox!) apare şi faza bileţelul. Nu ştim dacă era galben sau roz, dar mesajul a fost clar, imperativ. “Fă-ţi bagajele!” Şi, făcute au fost. Nu a avut nevoie de ajutoare (procurori) care să-i caute averea. Rămăsese singurul bagaj din viaţa lui. El cu halatul cel vechi şi o pereche de papuci. Atât mai avea după ce risipise tot ce primise moştenire de la tatăl său, un negustor bogat. Nu a avut nevoie nici de escortă (mascaţi) care să-I indice sensul vieţii de aici încolo, fiindcă odată aşezat în cufăr, acesta se ridică la cer. Şi a atins norii. Şi a depăşit limitele propriei vieţi. A devenit “Dumnezeul turcilor”. Ce să-ţi şi doreşti mai mult!? Nu a ajuns pe tărâm românesc că aici era concurenţa mare, vreo 700 pe loc. În final, Anderson – judecătorul propriului său personaj – l-a adus cu picioarele pe pământ. I-a arătat exact plăpumica pe care se poate aşeza şi pe care o merită. Vai, deci tot final nefericit. O lecţie de viaţă, chiar dacă ea era învelită în plapuma copilăriei.

A, nu mi-a spus nimeni, până la vârsta asta, ca Anderson să fi fost contestat pentru încălcarea vreunui drept al personajelor sale. Poate pentru că a folosit pana în loc de ciocan… Cum s-ar spune, scrisul rămâne, vânătăile se vindecă…. Da, dar tragedia este că omul vine şi pleacă, deciziile lui rămân…. Şi de aici începe viaţa.

Ramona ROŞULESCU

Gazeta de dimineata

Comenteaza

Comenteaza