Petrileanul din Italia

222

Prietenii mei ţin la silueta mea

 

Da, mai servesc.

Acum doi ani m-au scos la restaurant să bem limonadă. Zic, de soţia mea şi de prietenul nostru comun. Era vară, era cald, era august, eram în concediu în ţară.

Restaurant, sau mai mult o pizzerie-cafenea unde se mănâncă bine. Era seara mea (a noastră), după mai bine de patru ani de străinătate şi dor de casă (dar mai mult a mea)…Apăi când eram noi în liceu..obişnuiam să mergem în Petroşani, cu trei lei în buzunar .. decişi să-i spargem pe toţi. Ne luam două ţigări la bucată, trăgeam de-o cafea câte cinci ore şi ne întorceam pe jos. Nu ne deranjau notificările de pe facebook.

Am deviat de la subiect, acum revin.

Fiind seara mea, am început să vorbesc: să povestesc şi să-i adorm pe toţi (doi) de la masa mea. Limonada aia (deşi) fără alcool, mă cam dăduse pe spate şi tare cred că a fost stropită din greşeală cu vreo două feluri de rum. După ce i-am cerut şi limonada ei, soţia mea îmi zice: “Stop. De la atâta mişcare poate ţi s-o fi făcut şi ţie foame, aşa-i?”

M-am liniştit şi aşezat frumos, pe acelaşi scaun turcesc (şi el) deja plictisit de poveştile mele. Da, pofteam (şi) după cremă de zmeură, îmi era şi foame. Noroc de ei. După mai multe minute de gesticulat.. vine Anatolia (nume de cod), toată un zâmbet:

Cu ce vă servesc? – Noi: trei îngheţate şi o pizza mai mare. De care aveţi?

Şi am început să mâncăm. Individa Anatolia stătea fix lângă noi, cu ochii mari şi îndreptaţi spre mine numărând fiecare mestecătură: de-a mea, de-a lor, de-a mea, de-a lor… Îmi place îngheţata, dar nu am fost la concursuri de viteză..eu mănânc încet şi în linişte. Cornel şi Diana au terminat înaintea mea, iar pentru că au fost cuminţi şi au mâncat tot au fost premiaţi cu luarea farfuriilor din faţă. Eu încă mai învârteam tacâmurile pe masă.

..Şi trec cinci, zece. Probabil enervată de faptul că eu mănânc încet, Anatolia mă întreabă: Mai serveşti? – Da, mai servesc! Şi mai trec cinci minute, iar mă întreabă (de data asta îmi şi pune mâna aia roşie pe farfurie) : Mai serveşti? -DA, mai servesc (şi a luat mâna de pe farfurie)! Când într-un final am terminat tot (ce siluetă, că mănânc de sparg), am început să mă uit lung la Anatolia. Ce-i culmea, că acum nu mai venea să mă întrebe dacă mai servesc.

Şi fumez o ţigară (prima) cu ochii ţintă spre ea; semnele făcute cu genele şi sprincenele “ia-mi dragă, farfuria din faţă” rămase fără răspuns. Nici vorbă, nu mai îndrăznea să mă întrebe dacă mai servesc. La a doua ţigară mi-am dilatat şi pupilele şi tot nimic, ea nu avea ochi pentru mine, dar începuse să se uite îngrijorată spre farfurie. În sfârşit am înţeles: nu ştia ce să facă, săraca.

O chem şi o iau cu binişorul: cred că am întrebat-o şi de unde e, chiar dacă ştiam că-i din Petrila. -Fii atentă, eu îţi spun, iar tu să ţii minte. În felul ăsta să vadă tot poporul ce ospătari stilaţi sunt în Valea Jiului: când tacâmurile sunt puse aşa  (încrucişez repede tacâmurile în farfurie iar ea sperioasă, tresare) înseamnă că persoana respectivă mai mănâncă. Dacă sunt aşa ( şi le mut cum au stat ele în ultima jumătate de oră) înseamnă că poţi să iei farfuria…iar când mă vezi cu furculiţa în mână, înseamnă că mai vreau să “servesc”. Deci ce îţi spun ţie tacâmurile astea acum? Se uită la mine fixă şi curioasă şi afirmă sec (gâtuită de emoţie şi ruşine): tu eşti ospătar!

Farfuria mi-a dispărut din faţă şi o dată cu ea şi dorinţa mea de a-i mai învăţa pe alţii meserie. Mai sunt două săptămâni şi merg iar la limonadă, cu aceiaşi prieteni, tot acolo. Sper să mă ţină minte.

Sergiu BALABAN DUCK

Gazeta de dimineata

Comenteaza

Comenteaza