DISTRIBUIȚI

Cam aşa ar trebui să se procedeze, în mod normal. Zic acum şi aici cum am zis şi atunci acolo, în calitate de simplu, viitor şi eventual pacient: M-am lovit la cap, odinioară (după ochi, aş zice acum patru, cinci ani); Lovitura respectivă nu mi-a făcut niciodată probleme, până pe autostrada slovenilor, via România ( Şah, bun concediu);  Niciodată ca atunci, conştient fiind de avizul medicilor atunci când m-au văzut prima oară, după plesneală (adică acum patru, cinci ani) că lovitura respectivă se va agrava în timp, mecanismul genetic fiind în măsură să influenţeze traumatismul cranian spre dezvoltare: (doar un ) început de infecţie acum, un simplu hematom atunci.

Depistată de gardienii spitalului de Urgenţă din Petroşani, într-o zi din ultima săptămână a şederii mele în România, lovitura mea se umfla în creştet diferind de poziţia craniului. Dacă mă aplecam pentru mai mult de câteva secunde, îmi rămânea punga de lichid – cucuiul, în văzul lumii. Nu mă deranja pe mine faptul că îmi vede lumea cucuiul, tocmai de asta nu am luat măsurile necesare, medicine sau vizite de specialitate, în ciuda durerilor teribile pe care le aveam de cel puţin două ori pe săptămână.  Atunci trebuia operat şi am zis pas, fac mai târziu. Şi altă dată era să devină niciodată, dacă nu mă apuca prin Slovenia o durere de cap, neimportantă aş fi zis, dacă nu-mi rămânea cucuiul umflat. La durerile de cap îmi mai zic singur, uneori: sunt dovezi reale că ce-mi trebuie, e tot acolo pe umeri.

Merg la spital, nefiind asigurat sau angajat în România (fiind în HD). Îngrijorat de situaţie. Şi merg la urgenţă. Şi aproape că nu mi se face fişă de consultaţie, dacă nu solicit asta insistent. Fără pipăieli, fără specialişti, dar cu o tensiune normală, aflu că durerile mele de cap şi mai ales umflătura respectivă este normală vârstei mele, că n-ar fi motive de îngrijorare.  Asta, în triaj. Acolo unde stau de obicei oamenii bolnavi, mulţi la număr, acolo unde se pare că nimeni nu îi bagă în seamă; Pe acolo pe unde toţi reponsabilii de curăţenie se cred doctori şi te măsoară din priviri şi se consideră oarecum superiori – da, ăla e triajul. Cer (la fel de insistent), să vorbesc cu un superior al tinerei domnişoare doctor gardian, pentru a lămuri situaţia. Păi este sau nu o urgenţă durerea mea de cap?

Ca să-mi fac loc până la biroul responsabilului, am scos din greşeală ecusonul de presă în loc de buletin. Şi s-a făcut lumină!

După o discuţie rapidă şi o pipăială atentă a cucuilui meu, domnul director mă declară perfect sănătos. Cazul meu nefiind unul de urgentă atenţie, îmi recomandă o vizită privată (eventual), pe la alţii. N-am fost acolo în calitate de jurnalist ca să fiu tratat cu prioritate, ci să aflu criteriile de tratament de urgenţă ale Triajului, ştiind bine că în alte ţări este afişat în sălile de aşteptare baremul de gravitate al consultului/intervenţiei. Nu le-am aflat, pentru că la noi în România sunt facultative, iar la Petroşani “lumea nu citeşte, domnule. De ce să le punem?”. Deci, doctorul din Triaj beneficiază de un transplant de raze X şi poate vedea direct prin craniul pacientului, fiind în măsură să clasifice un hematom extradural de unul subdural, o contuzie de o traumă acută. Brici! Sigur mi-am greşit meseria.

Nu m-au consultat, nu m-au operat, nu pastile, nimic. Şi aveau cu ce, aveau unde.

Şi mă întorc în ţara adoptivă, întrerup concediul. Consult la prima oră a dimineţii şi intervenţie chirurgicală (deloc facultativă) de urgenţă, chiar dacă este un spital mic de provincie. Cucuiul se infectase şi din ce am înţeles eu, ca (la fel) simplu pacient dar în altă ţară, aveam un traumtism acut cranian, hematomul extradural care s-a instaleat din primele ore de după accident/lovitură şi care poate/putea avea consecinţe grave asupra vieţii. În acest caz, acumularea acută de sânge în spaţiul dintre os şi creier (prin ruperea de vase atât ale calotei osoase cât şi ale meningelor) poate produce un cheag de sânge, (hematom).  Acesta, prin volum, într-un spaţiu limitat, poate să comprime (apese) creierul ajungând până la oprirea funţiilor vitale.

Adică băi, puteam să mor? Staţi aşa, că abia acum realizez.

Şi m-au operat, în doar o oră şi 40 de minute, cu două flacoane de anestezic (fără folos) şi fără aparaturile pe care le are un spital judeţ€an de urgenţă. Tocmai de aia mi-au şi închis operaţia cu hematomul încă lipit de craniu, nu aveau scula necesară ca să-l desfacă. Aşadar mă aşteaptă o altă aventură.

N-ar fi asta problema, dacă nu aş fi acum nevoit să iau şi două feluri de pastile (probabil) toată viaţa, pentru controlul presiunii sângelui – cu următoarea vizită în ianuarie 2016.

Şi nu e grav, dar nu pot omite explicaţia domnului doctor şi direct al spitalului din România care mi-a explicat “în termeni medicali”, că urgenţele se clasifică în “cele de cod roşu, unde este nevoie de intervenţie imediată, galben, verde şi alb, unde pacienţii pot aştepta şi până la şase/opt ore. Apoi, mai sunt cele contra-cost, în mod normal când se solitică un consult de interne, chirurgie,  de care consideră pacientul că are nevoie, se plăteşte chitanţă pentru serviciul respectiv în media preţurilor stabilite la nivel de spital”.

Bun, acum întrebarea capcană a fost (a mea) : este sau nu o urgenţă durerea şi cucuiul meu plin de lichid? Şi explic situaţia: lovitură veche, durere nouă, cucui existent, lichid.

“Nu este o urgenţă. Urgenţă este ceva acut, apărut acum şi care poate pune în pericol viaţa pacientului. Aia înseamnă urgenţă. Ceea ce aveţi dumneavoastră este o…durere de cap. Cefalee persistentă. Mergeţi la doctorul de familie, pentru că lovitura dumneavoastră nu are nici o legătură cu ce aveţi acum.”

Şi închei discursul ăsta tot în calitate de simplu pacient.

Pe bune?! Reclasificăm şi noi codurile astea de urgenţă, sau măcar ne orientăm? Le luăm în considerare? Mă bucur totuşi că acum sunt bine, îmi pare rău de cei care pătimesc din cauza sistemului sanitar şi a celor care îl administrează. Mă bucur iar că nu am aşteptat consultul în România că aş fi bătut recordul la ore de stat şi mulţumesc celor care şi-au dat interesul să mă consulte şi să mă opereze, pentru că până la urmă..doar nu era urgenţă. Nu?

Sergiu BALABAN-DUCK

Gazeta de dimineata

Comenteaza

Comenteaza