DISTRIBUIȚI
de Ziarul Vaii Jiului
Pe la începutul mileniului trei, un dascăl de franceză din Petrila a reuşit să găzduiască într-o garsonieră, de la capătul oraşului, un adevărat Castel din Carpaţi.
Garsoniera se găseşte la parterul unui bloc aproape părăsit de nişte locatari aflaţi la capătul puterilor (financiare). Un bloc asemănător,  cel de la Uricani, aflat în partea de vest a Văii noastre, a fost nemurit de un scriitor al locului (Gheorghe Truţă e numele lui) sub numele de „Raiul şobolanilor”. La Petrila e şi mai rău. Acolo se pare că este chiar sediul central pentru „Iadul şobolanilor”. Blocul turn din Petrila e la capăt de linie şi se află într-un maidan plin de oameni care au foarte mulţi copii. Pentru adulţi, principala ocupaţie e statul pe bancă (sau, în sezonul rece, pe conductele de gaz, spartul seminţelor de floare (într-o viteză ameţitoare) şi consumul, în cantităţi industriale, a berii ieftine la pet. În acele locuri, azi nu mai creşte nici iarba, iar când bate vântul cojile de seminţe (de floarea soarelui) se  învolburează şi reuşesc să întunece orizontul. Un mic monument dreptunghiular ce descria călătoriile prin ţara noastră ale eroilor lui Jules Verne (şi, poate, chiar ale părintelui lor spiritual) a fost spart şi făcut bucăţi de oamenii întreprinzători din zonă. (Se pare, susţin martorii oculari, că ar fi avut un conţinut ridicat de fier…) Un panou asemănător rezistă însă, bine, merci, la celălalt capăt al oraşului, la Tunel. Poate că ideea de a amplasa acest „Castel din Carpaţi” într-un loc ce aduce, mai degrabă, cu un deşert al tătarilor decât cu lumea civilizată, s-ar putea să pară, la prima vedere, una utopică. Cât a trăit Ionel Zmău, preşedintele Asociaţiei culturale „Les amis de la France” acest lucru s-a dovedit pe deplin funcţionabil (sau fezabil, ca să fiu în spiritul francofon al textului). În „Castelul din Carpaţi”, localizat de autor în satul Werst (Vereşti, în traducere românească), oamenii locului puteau asculta, cu mult înainte de apariţia oficială a fonografului, vocea unei cântăreţe de operă ce a fost înregistrată tocmai la un faimos teatru din Napoli. De asemenea, ei o puteau vedea pe diva italiană, aievea, pe un ecran graţie unei fotografii şi a unui ingenios sistem de oglinzi. În garsoniera de la capătul liniei (de foste autobuze locale) din Petrila puteai să vezi, să asculţi şi să simţi franţuzeşte. Ionel, asemenea unui ingenios Jeannot,  a tras Parisul de pe malurile Senei şi îl aducea, periodic, pe cele ele Jiului de Est.  Dascălul Zmău avea relaţii cu institute culturale franceze, cu Ambasada Franţei, iar oameni importanţi din Hexagon i-au trecut pragul. Mult mai rar, sau aproape de loc, erau văzute pe acolo şi autorităţile locale care, deşi îşi aveau sediul în proximitatea Castelului din garsonieră, aveau, de obicei, lucruri mult mai importante de rezolvat şi făcut. Atitudinea aceasta nu e de mirare? În cartea lui Jules Verne, ciobanul Frik (transcris, în româneşte, Frig) e cel ce descoperă construcţia părăsită din Vereşti şi îşi îndrumă drumeţii întâlniţi în cale spre ruinele a ceea ce a fost odată Castelul. După trecerea la cele veşnice a dascălului nostru francofon, castelul lui e în mare pericol. Acest spaţiu, unde arta şi civilizaţia franceză erau ca la ele acasă, ar putea deveni o oarecare locuinţă socială, împlinindu-se un vis mai vechi al edililor urbei. Şi-ar mai putea păstra, oare, Castelul lui Ionel Zmău strălucirea de altădată şi după plecarea lui grăbită în lumea de Dincolo?
La 40 de zile de la zborul său spre cele veşnice, familia şi prietenii săi au pus la cale să se întâlnească şi, astfel, să-i menţină vie moştenirea culturală (astăzi, joi, 24 septembrie, orele 17, la sediul „Les amis de la France” – n.r.).  Poate că nu vor fi singuri. Francezii zic că prietenii prietenilor noştri sunt şi prietenii noştri. Asta înseamnă, nu-i aşa?, şi număr şi putere. Da, dar nici duşmanii (sau, ca să formulez mai nuanţat), nici cei indiferenţi vizavi de cultura francofonă nu stau chiar cu mâinile în sân….
Mihai BARBU
A fost furat….
L-am cunoscut pe Ionel Zmău în sala de apel a minei Petrila, în urmă cu mulţi ani, când el avea abonament la Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului.
După o noapte în subteran  am fost „prins” de Ionel în timp ce răsfoiam revista şi, în loc să sufere şi să facă scandal, m-a luat în braţe şi m-a chemat la cenaclu.
După 2-3 ani Ionel a fost furat de-adevăratelea când revista „Vatra” i-a publicat poemele (semnate de altcineva, un inte­lectual petroşenean).
Apoi a fost furat când a apărut la TVR cu titulatura „miner” (pentru că aşa hotărâseră un intelectual petroşenean şi realizatorul emisiunii „Antena vă aparţine”). După aceea a fost furat când poemele sale ar fi trebuit să apară în volum („Biblioteca Abataj”) şi un intelectual petroşenean a hotărât că în Vale respiră mulţi poeţi.
Trecuseră câţiva ani de când îi spusesem lui Ionel că el nu mai e prietenul meu, că a devenit un fel de frate al meu, când am avut o ultimă convorbire. În clipele acelea nu ştiam că e ultima şi mi s-a părut că îmi vorbeşte pe un ton superior. Am aflat ulterior cât de gravă e situaţia (de la nişte prieteni comuni) şi că Ionel Zmău a mai fost furat o dată.
Petre BRAIŢ
Reportaj de la cap de linie / Mica Franţă din Petrila
Prietenul nostru Ionel Zmău a plecat la Domnul de curând, şi nu e nimic mai trist decât să trebuiască să cauţi în arhivă înregistrarea cu un prieten care nu mai e. S-a dus, dar reportajul despre el – pe care îl găsiţi în exclusivitate pe www.hd365.ro – pare să fie, acum, un fel de dare de seamă pe care ne-a lăsat-o pentru cei care poate nu ştiu câte sacrificii a însemnat ideea generoasă ce l-a făcut să aducă Franţa în Petrila. E trist să vorbim despre el la trecut, dar mă bucur că i-am fost prieten şi că am putut scrie despre el povestea de mai jos, publicată acum câţiva ani în Ziarul Văii Jiului.
Locul e cunoscut printre petrileni sub numele de „cap de linie”, pentru că aici se termina traseul autobuzelor care veneau de la Petroşani. Cum cobori în staţie, te întâmpină un bloc turn nelocuit, care rânjeşte trecătorilor prin câteva zeci de ferestre fără rame, simple găuri în zid. Nici celelalte blocuri, care se înşiră de-o parte şi de alta a străzii cu nume de primăvară („8 Martie”, ce ironie!) nu arată mai bine. Monotonia acestui peisaj cenuşiu e spartă însă de un drapel francez, bot în bot cu bătrânul nostru tricolor, care sare în ochi de la distanţă, şi care vesteşte că aici e Asociaţia Culturală „Prietenii Franţei”, un aşezământ pe care te-ai aştepta să îl descoperi în buricul vreunei reşedinţe de judeţ, nicidecum într-un oraş ca acesta. Drept e că prietenii francezilor se află într-o bună vecinătate, fiind prinşi la mijloc între sediul organizaţiei „Salvaţi copiii” şi birourile ce găzduiesc serviciul de asistenţă socială al primăriei, semn că spiritul asociativ e la mare preţ printre petrileni, măcar în ceea ce priveşte caritatea.
În sediul cu drapel şi o mulţime de cărţi mă aştepta profesorul Ionel Zmău, care pusese de cafea şi freca mouse-ul pe Google. Are aici internet, un birou cochet şi, cum ziceam, o mulţime de cărţi, dar mi-am amintit de o vizită nu la fel de plăcută de acum câţiva ani, când avea geamurile îngheţate şi pereţii goi şi reci. Lucrurile au evoluat de-atunci şi fostul electrician la Mina Petria ajuns francofon are mulţumirea omului care ştie că a realizat ce şi-a propus, deşi mai sunt încă multe de făcut.
Profesor de franceză din întâmplare
Ionel Zmău, omul care a pus Petrila pe harta francofoniei, n-are nicio legătură cu Franţa în afară de cea sentimentală şi mi-a povestit cu seninătate că a ajuns profesor suplinitor de franceză din pură întâmplare. După o scurtă carieră de electrician de mină şi un atelier de reparat televizoare, pe vremea când lucrurile încă se mai reparau, Ionel Zmău a vrut să schimbe macazul şi a dat concurs pentru un post de suplinitor la istorie, şi asta chiar la şcoala din cartierul în care locuieşte. Când a ajuns la şcoală, a aflat că postul nu mai era liber, dar directorul de atunci, Gheorghe Boantă, l-a întrebat dacă ştie franceza, pentru că are un post liber. Personajul nostru a răspuns afirmativ cu toată gura, deşi recunoaşte că era abia în faza de tatonări cu franceza – adică îi plăcea, dar de învăţat o învăţa aproape în acelaşi timp cu elevii săi.
De la şcoală a ajuns la singurul liceu din oraş, şi a început să pună bazele unei asociaţii care să-i adune laolaltă pe copiii care vor să ştie despre ţara lui Baudelaire mai mult decât sărutul franţuzesc şi mărcile de coniac. O vreme a reuşit să se întâlnească cu copiii pe care îi capacitase în această acţiune la şcoală, dar, când asociaţia  a prins contur, a devenit necesar un sediu. Ca orice nebun care îşi duce până la capăt ideea, Zmău n-a stat pe gânduri şi a pus la bătaie garsoniera în care avusese atelierul de reparat televizoare, dar a făcut rost de la primărie şi de garsoniera învecinată, folosită de vecini ca ghenă de gunoi sau pe post de grajd pentru calul unuia de pe-acolo. Găsise mult râvnitul sediu, însă micuţa garsonieră avea nevoie de reparaţii capitale. A făcut ce-a făcut, s-a milogit pe la primărie, până a primit bruma de bani necesară amenajării spaţiului, şi nu s-a dat în lături de la munca de jos, ca să îşi vadă împlinit visul, asta însemnând că a râcâit cu şpaclul căcatul de pe pereţi şi a pus umărul la tencuit, spart pereţi sau dat cu var.
Bibliotecă franceză la cap de linie
În tot acest timp în care s-a zbătut pentru sediul asociaţiei, Zmău a dat de ştire cât de mult a putut despre faptul că şi la Petrila există oameni îndrăgostiţi de limba şi cultura franceză. Aşa se face că a început să primească donaţii constând în cărţi de la ambasada franceză sau de la centrele culturale ale Franţei, chiar dacă pentru acest lucru a dat telefoane pe banii lui, sau a cheltuit alocaţia fetiţei pentru abonamentul la Internet. Cea mai consistentă acţiune a fost constituirea mediatecii franceze „Jean Monet” la sediul asociaţiei, ceea ce înseamnă 2.400 de cărţi în limba franceză şi multe alte materiale multimedia destinate învăţării limbii franceze.
Nu doar limba lui Voltaire îi uneşte pe membrii asociaţiei petrilene, ci şi alte pasiuni comune. „În structura asociaţiei există trei cluburi: clubul de limbă, cultură şi civilizaţie franceză Les amies de la France, clubul de ştiinţe şi turism Carpatia şi clubul de arte vizuale Zenith. Teoretic, acoperim toată gama de activităţi care îi pot interesa pe tinerii de astăzi, care sunt atraşi şi implicaţi în ceea ce le propunem”, mai spunea profesorul Zmău.
De la cărţile franţuzeşti, discuţia revine la ima­ginea sinistră a cartierului cinic botezat cu numele sărbătorii primăvăratice, cartier unde manelele şi cinzeaca de după şut au infinit mai multă importanţă decât discuţiile despre existenţialismul lui Sartre ori declamaţiile din Appolinaire. Pentru Zmău, oamenii ăştia simpli cu care se învecinează fac însă mai mult decât un sediu luxos unde să nu calce nimeni, pentru că, de bine – de rău, copiii care vor mai mult decât să-şi bată colegii la fotbal găsesc aici cărţile care le lipsesc în altă parte, chiar dacă se chinuie să descifreze titlurile de pe coperţile frumos colorate. „Zona este, într-adevăr, una a oamenilor săraci, dar poate e mai eficientă aici decât în centrul Petroşaniului, pentru că este în mijlocul oamenilor. Copiii care nu au acasă o carte se bucură că vin aici şi pot citi. Am reuşit în ultima vreme să atragem în asociaţie un grup de tineri foarte talentaţi, ale căror lucrări le vedeţi pe pereţii din sediu şi asta ne face să credem că nu suntem mai prejos decât alţii”, zice Ionel Zmău, care se bucură când micii lui prieteni vor să citească o revistă franceză, chiar dacă-i interesează mai mult pozele.
Trebuie să vă spun totuşi că, de când îl ştiu pe francofonul acesta – care mai e şi poet pe deasupra – nu reuşesc să înţeleg cum se împacă temperamentul de moldovean molatic cu rigoarea pe care o presupune un demers îndelungat şi anevoios ca facerea şi creşterea unei asociaţii. Tot Zmău mi-a desluşit şi această mirare într-un interviu pe care l-am difuzat pe Kapital TV, interviu din care am aflat şi că, dacă ar fi predat engleza, ar fi făcut o asociaţie de prieteni ai Marii Britanii. Eu, unul, aştept cu interes constituirea unui grup de prietenie româno-japonez, unde m-aş înscrie cu plăcere, măcar ca să am cu cine comenta romanele lui Haruki Murakami ori haiku-rile lui Dumitru Velea.
Ilie PINTEA
Un învingător prin cultură
Ionel Zmău, precum un virtuoz care îşi acordează pianul, s-a jucat, apăsând diferitele clape ale spiritului său.
Cu o anumită subtilitate a înţeles şi a abordat poezia, artele plastice, organizarea, proiectele, educaţia şi toate celelalte. Păcat că nu a beneficiat de mai multă răbdare din partea semenilor, dar mai ales a timpului. Ar fi învins. Sau, poate, Ionel Zmău chiar a învins!
Petru BIRĂU
Hai c-avem de lucru!
Sunt situaţii în viaţă de care ne lovim şi, fără să ne dăm seama pe moment, ne marchează existenţa uneori dramatic, alteori fericit. În anul 2003, în cancelaria singurului liceu petrilean îmi atrăgea atenţia un profesor suplinitor pasionat de literatură şi de artă.
Mi-a atras atenţia pentru un moment şi a fost suficient pentru ca mare parte din existenţa mea ulterioară să fie dedicată ideilor şi preocupărilor comune. Ionel Zmău.  Erau zilele în care el punea la cale şi lupta pentru realizarea unui vis. Visul lui Ionel s-a numit Asociaţia Culturală LES AMIS DE LA FRANCE. De atunci şi până la dispariţia sa uluitor de rapidă nu prea au existat zile în care să nu schimbăm cel puţin câteva gânduri sau să nu punem la cale diferite acţiuni culturale. Unele dintre ele atât de necesare spaţiului petrilean, încât sediul asociaţiei sale devenea dintr-o dată prea mic şi neîncăpător. Un spaţiu special din punct de vedere cultural, dar, din păcate, aşezat într-o zonă a Petrilei în care preocupările artistice îşi găseau greu publicul pe care l-ar fi meritat. A fost o muncă titanică din partea lui să construiască tot ceea ce azi numim singura asociaţie francofonă din Valea Jiului. Pentru mine devenea unul din factorii care-mi marcau existenţa. Fericit, pot spune, deoarece era o încântare să văd cum câştigă proiecte europene, cum oameni care au ceva de spus în artă vizitează Petrila şi îşi expun ideile în spaţiul construit de Ionel. Serge Belliot, Bernard Bay, Alexis Vettoretti, Iosif Kiraly sunt doar câţiva dintre cei care au înnobilat nu doar spaţiul în sine, dar şi pe aceia care au participat la acele momentele deosebite din viaţa spirituală a Petrilei.
Munca depusă aici a dat de multe ori roade. Mulţi elevi şi profesori au participat la proiecte europene în Franţa, Belgia, Italia, Grecia. Rolul acestor proiecte este acela de a schimba mentalităţi, de a aduce un suflu nou în rândul generaţiei tinere şi a celor care se ocupă de educaţia acestei generaţii. Personal, am participat cu un grup de  opt elevi la un proiect în care tinerii erau antrenaţi să-şi găsească un loc de muncă pe o piaţă din ce în ce mai concurenţială şi mai selectivă. Să ai şansa să înveţi acest lucru în inima Europei este o lecţie utilă, zic eu, pentru tot restul vieţii. Dar acestea sunt lucrurile care se văd. Ceea ce puţini vedeau era însă o muncă deloc uşoară. Ionel Zmău se lua la trântă zile şi nopţi la rând cu hăţişurile birocratice româneşti şi europene. Erau zile în care telefonul suna fie prea devreme, fie prea târziu, dar totdeauna cu un motiv perfect scuzabil. Ionel Zmău câştiga un proiect sau pregătea un eveniment cultural sau tocmai primise e-mail de la un artist francez care dorea sa cunoască asociaţia şi oamenii din care aceasta era constituită. De fiecare dată la sfârşitul convorbirii auzeam un „Hai c-avem de lucru”. Avem încă treabă, prietene! Să ducem mai departe ceea ce ai început tu.
Radu CHINŢA
Zmău, Ionel Zmău…
Aţi râs, nu-i aşa? Sau poate doar aţi zâmbit vinovat în colţul gurii. Recunosc – nu mi-e ruşine să fac asta – şi eu păţeam la fel atunci când vorbeam sau îl întâlneam în faţă pe Zmău. Uneori chiar forţam nota pentru ca umorul să aibă substanţă şi o oarecare motivaţie.
E greu să nu ai o asemenea reacţie în prezenţa unui personaj care, în secolul 21, se joacă fie de-a cavalerul tristei figuri, fie de-a Sisif, în timp ce el este doar boemul care joacă mereu la cacealma. Dar nu cu cărţile de joc, ci doar cu cele de citit. Şi culmea, de cele mai multe ori şi câştigă. Un nebun din Petrila, după cum spuneau chiar nişte francezi, care şi-a clădit mica lui insulă de francofonie „uşor elitistă”, într-un loc despre care se ştie din folclorul local că se numeşte „La capăt”…
De fapt, de la acest loc care se pare că a fost un dat al vieţii şi al sorţii, de la rezonanţa numelui său a început cam totul. Îmi amintesc cum anul trecut Ionel Zmău, răvăşit de o oarecare nostalgie boemă, visa mult la o reîntoarcere în timp, în atmosfera cenaclurilor de odinioară, la care participa de fiecare dată. Visa mereu să fie ca atunci, iar pentru asta dorea ca sediul Asociaţiei sale culturale să-i găzduiască pe toţi cei care mai cred în cuvânt, în poezie şi boemie. Dorea un nou început pentru Cenaclul „Boema”, şi chiar se gândea ca acesta să se numească de acum „Cenaclul de la capăt”. Cu siguranţă, acolo unde este el acum, Cenaclul şi-a reluat activitatea de la capăt, aşa cum visa Ionel Zmău, alături de alţi prieteni dragi nouă, plecaţi şi ei prematur dintre noi.
Despre plecări aş mai avea de reproşat ceva: de vreo trei ani, luna august însemna momentul plecării noastre într-o tabără pe care el a gândit-o sub genericul „Artă şi Natură”. Un proiect minunat unde, alături de mulţi tineri talentaţi, căutam să înţelegem şi să exprimăm prin intermediul artelor vizuale rezonanţa dintre natură şi artă. Anul acesta însă, luna august a însemnat altceva. Nu ştiu cu ce l-am supărat noi atât de tare, dar el, Ionel Zmău, a trişat. A plecat singur. Într-o tabără numai a lui, să-şi reia visele de la capăt, mereu de la capăt…
Aţi râs, nu-i aşa? Sau poate doar aţi zâmbit vinovat în colţul gurii. Recunosc, nu mi-e ruşine să fac asta, eu nu am râs. A fost prima şi ultima dată când nu am mai putut râde.
Sorin OPREA
Cum a debutat în volum, fără să debuteze, poetul Ionel Zmău
Puţină lume cunoaşte faptul că, deşi nu şi-a adunat niciodată versurile într-un volum, Ionel Zmău a avut surpriza să şi le des­copere publicate. Reiau povestea spusă în ZVJ în urmă cu ceva ani.
Nume de „cod” literar: „Pipaşu’”/ „Maestru’”
Dumitru Dem Ionaşcu a fost un scriitor mare la stat, fumător de pipă, care a combătut puternic pe meterezele „literaturii angajate”, spun unii nu fără anumite „oculte” interese. Întrucât nu i-am citit dosarul (încă), nu pot spune decât că în unele medii, înainte de ‘89, când intra D.D.I. se schimba brusc discuţia ori frecvenţa radioului (de pe „Europa liberă” pe cântecele autohtone pline de elan patriotic).
I se spunea „Maestrul”, fiind în acea vreme, în Petroşani, unul dintre puţinii scriitori care aveau volume tipărite. Frecventa Cenaclul „Panait Istrati”. Bănuiesc că acesta avea oareşce legături informative (şi) cu supravegherea acestui „focar” artistic, unde se citea (şi) literatură „pe bune”.
„Maestrul” (sau „Pipaşul”) era cel care te putea debuta într-o revistă literară de circulaţie. Pe vremea aceea era mare lucru! E drept că el lua grosul spaţiului tipografic, iar restul poeţilor, la grămadă ca celebrii „fraţii Petreuş” din lumea tacâmurilor… „Maestrul” avea oareşce relaţii în lumea literară a acelor timpuri. Normal, el fiind organizatorul celebrelor excursii de documentare ale scriitorilor – redactori la revistele de cultură ale timpului. Şi să te ţii documentări, pe la cabanele Combinatului Minier „Valea Jiului”. Aceştia se reîntorceau fericiţi că trebuie să comită mai puţine texte, publicau pagini de lirică „minerească” ale condeielor autohtone.
„Maestrul” era un factotum literar al vremii. Te ajuta la „treburi” grele, însă nu de pomană. De la sticle de vodcă poloneză la ness. Dacă nu deţineai sau nu puteai procura, „Maestrul” nu se supăra. Primea şi bani.
Edificator e cazul lui Ionel Zmău, care i-a oferit, reţineţi, în 1986, suma de 5.000 de lei (salariul de încadrare a unui meseriaş care lucra în subteran cu categoria a II-a, era de… 2.550 de lei). În schimbul acestei sume, Ionaşcu se obliga să intervină la Editura „Cartea Românească” pentru a se tipări volumul de versuri al lui Zmău.
Bineînţeles că nu a intervenit, dar nici banii nu i-a mai returnat păgubaşului poet… Căruia, ca să fie treaba, i-a fost confiscată, „aşa din senin”, şi maşina de scris. Oare cin’ să-l fi turnat pe Ionel?
„Ast(r)a” amintire din apartamentul „Maestrului”
După ‘89, „Maestrul”  s-a „băgat” în presă. M-a convocat şi pe mine la publicaţia pe care o realiza, oferindu-mi cu „generozitate” pagina de cultură. Spun cu „generozitate” pentru că era neretribuită. În cele din urmă, „Maestrul” a cedat presiunilor celor care trudeau la această pagină, organizând un fel de banchet, cu „strigare” (sub formă de premii… litera­re) la urmă. A fost bine şi aşa.
Şi tot mergând eu pe la apartamentul său, văd o revistă, „Astra”. Citesc două poeme. „Să se fi ţăcănit Maestru, de-a cotit-o pe poezii?”, mă întreb neliniştit. Mai citesc încă o dată. Mă înroşesc. Poeziile erau, indubitabil, scrise de Ionel Zmău. Nu-i spun aceasta. Îi cer împrumut revista. Deşi îmi împrumuta frecvent cărţi, acum „Maestrul” mă simte şi mă refuză categoric. Îl anunţ pe Zmău. Care nepăsător cum îi era felul nu întreprinde nimic. Anii trec. Colaborarea mea cu Ionaşcu se întrerupe. El stă mai mult pe la Severin. Eu nu.
Un scriitor braşovean păgubit
Aflat, prin ‘94 -’95, cu probleme organizatorice ale Festivalului „Aici ne sunt visătorii”  în redacţia revistei „Astra”, îi povestesc d-lui A.I. Brumaru toată întâmplarea de mai sus. Acesta, amabil, îmi caută în colecţia „Astra”, numărul cu pricina. Îi mulţumesc, ne despărţim (după o seară întreagă de poveşti), nu înainte de a-mi mărturisi că şi el i-a trimis lui „Efendi” (adică Ionaşcu), înainte de Revoluţie, vreo 5.000 de lei, urmând ca acesta să-l împroprietărească cu un… frigider. Fapt ce nu s-a mai întâmplat vreodată.
Cu „captura” în Vale
În fine, mă întorc la Petroşani şi-l bat la cap pe Zmău să meargă la Ionaşcu cu „dovada”. Insistă să-l însoţesc. Sunăm. Ne deschide „Maestrul”. Zmău îi cere să îi înapoieze manuscrisul. Maestrul, în slip, cu burta goală, cu pipa în mână, îi spune că o să-l caute, că „ce să fac eu cu el?”. Zmău scoate dovada şi i-o arată. Nici că s-a sinchisit „Efendi”. A spus să-l mai căutăm, că o să aducă manuscrisul de la Severin. Zmău, în stilul său blajin moldovenesc, resemnat, nu a mai întreprins nimic… O, dulce delăsare!
O carte într-adevăr de lut
Citesc într-o revistă care apărea la Deva câteva poeme semnate Dumitru Dem Ionaşcu din volumul său de versuri (?!), aflat „în pregătire” ori „sub tipar” nu mai ţin minte, „Madona de lut”. Fără greutate, identific plagiatul. Îi comunic lui Zmău. Care, molcom, spune că va face ceva, dar că… nu are volumul. Prin amabilitatea prozatorului I.C. intru, după ceva timp în posesia volumului „Madona de lut”, publicat la Editura „Lumina” din Drobeta Turnu Severin. I-l ofer lui Zmău spre lectură. Mă întâlnesc cu Ionel Zmău, care-mi mărturiseşte că 27 de poeme sunt ale lui. Terifiantă dezvăluire literară. Cum să dovedească paternitatea acestor poeme? Multe dintre acestea sunt publicate în „Tribuna”, „Drumul socialismului”, „Ritmuri”, „Generaţia interzisă”, „Bulă de aer într-un borcan cu miere”, „Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului”, „Cronica”. Celelalte au fost citite, de-a lungul timpului, în şedinţele cenaclurilor Văii. Prin urmare, dovezile plagiatului existau. Din 68 de „piese” câte sunt strânse (de fapt „antologate”) în volum, 27 îi aparţin, fără putinţă de tăgadă, lui Ionel Zmău. Între timp, Dumitru Dem Ionaşcu se mută din Petroşani la Severin. Unde îşi dă sfârşitul obştesc cam aşa: pe o vreme câinoasă, pe o ploaie demenţială, sicriul e dus pe un tractor, la locul de veci… Cu  plagiatul lui Ionel Zmău rămânea cum am dovedit. Însă, ce folos.
De data aceasta, „Maestrul” a fost „învingător”, faţă de alte ori când a fost dovedit ca plagiator. Din acest motiv nu a ajuns niciodată membru al Uniunii Scriitorilor din România, oricât de mult şi-a dorit aceasta, oricât de mult a „lucrat” şi i-a „lucrat” pe alţii.
Încă un păgubit
La o şedinţă a Cenaclului „Boema”, în timp ce citea Zmău, un poet, răsfoind volumul „Madona de lut”, exclamă siderat: „Măi, poezia asta e a mea!”. Era tăcutul poet Ion Pascal Vlad (şi el trecut în Lumea umbrelor – n.a.), care-şi identificase şi el o poezie în opul „maestrului”. După părerea mea, câteva poeme din aceeaşi „făcătură” de carte îi aparţin poetului Constantin Câmpeanu.
Şedinţa cenaclului s-a încheiat frumos, boemii „felicitându-l” pe Zmău pentru debutul în… volum.
Dincolo de glumă, acest plagiat rămâne un fapt foarte grav, realizat de un răposat „Maestru”, Dumitru Dem Ionaşcu, pe fondul non-combativităţii unui poet plagiat Ionel Zmău, care, cât timp mai trăia Ionaşcu, putea  să obţină măcar o reparaţie „morală”.
Da şe sî fac, dacî aşî mi fielu”?!
În urmă cu ceva ani, locul de plagiator al lui D.D. Ionaşcu a fost luat de Ştefan Nemecsek. Care, pur şi simplu, a înspăimântat scriitorii judeţului cu tâlhăriile sale literare…
Marian BOBOC
Această ediţie este dedicată memoriei poetului Ionel Zmău, trecut la cele veşnice în urmă cu 40 de zile. Astăzi, de la orele 17, sediul Asociaţiei „Les amis de la France” este deschis de prietenii lui Ionel Zmău pentru… prietenii lui Ionel Zmău, care s-au gândit să-i deseneze din vorbe portretul.    
Autodafe
de unde-am putea şti oare
că lumânarea
nu este
trupul
unui poem?
Spleen
te uită: singurătate în decembre
nici măcar nu ninge
cristale vechi încă rămân
în candelabrele celeste
(eoli obosiţi de aşteptarea semnului…)
pe acoperiş bătrânul coşar
şi-a devenit sieşi prinos de aşteptare:
doar zilele i-au fost amante
şi-i trimit prea târzii bezele
(irisul tău aşteaptă primăvara
ce va renaşte trecători pe falezele albastre)
din spatele oglinzilor
arlechini cu măşti arzânde
privesc îndoliatul coşar
ce-ţi vorbeşte acum de vârste
invocând metale cu luciri rebele
ci iată decembre:
uitată lecţia de iubire a copilăriei
veghe exilată pe calendarele ironiei
şi parcă ninsoare când ninge.
Beam şi fumam
aduceţi metafore
aduceţi metafore
ne cereau comisiile de urbanism
le vom pune la rădăcina florilor
le vom pune la rădăcina sentimentelor
le vom atârna pe acele ceasornicului public
în vremea aceea
noi beam rom pirat
fumam carpaţi fără
şi învăluiam oraşul în rotocoale de fum
în rotocoale de fum
xxxxx
ay! inocent miracol – clepsidra
arde într-una o torţă
amânând iluzia dimineţăă
ca pe o despărţire de taină
ay! înspre netristeţe
ochiul îşi inventează clandestine lăuntruri
şi iată-mă la tine –
mult aşteptatul magician
în voluptoase fantezii
frumos mai ştiu să vorbească mâinile tale
adăugând
mereu adăugând
clipe de răgaz
gândurilor ce se încheagă în noi
şi iată-ne trişti
în dimineaţa ce-a risipit vraja din noi
eu – ultimul magician
tu – învăţând alfabete noi
ay! fragil miracol clepsidra
şi ce frumos ştiau să vorbească mâinile tale
Ionel Zmău

 

Comenteaza

Comenteaza