Petrileanul MIRON COZMA / „Am fost la toate mineriadele”

430

Cele șase marșuri ale minerilor către București au schimbat multe în istoria recentă a României.
În Valea Jiului, detaliile sunt deseori încă tabu, dar oamenii cred că au fost păcăliți
și că de acolo li se trag multe necazuri.

Adăugat pe 31 August 2015  |

„Nu știam noi atunci cu ce se mănâncă democrația”, povestește Ion din Petrila, care nu vrea să-și dezvăluie numele real. A fost la toate mineriadele. Acum e un pic stânjenit când vine vorba despre asta, mai ales că de ani de zile nu o duce deloc bine, iar în Valea Jiului toată lumea crede că nenorocirile zonei de atunci au început. Ion nu mai are un job stabil de la prima disponibilizare, din 1997. A fost o vreme magnet, acum trăiește din mila publică. Și, pe undeva, a interiorizat un soi de vină colectivă pe care mulți oameni din regiune o simt, dacă sunt întrebați de mineriade. Cei care mai lucrează astăzi în mine erau prea tineri în primii ani nouăzeci ca să fi participat, grosul celor care au fost la București sunt de mult șomeri sau pensionari. În fond, se simt păcăliți de un sistem care la început le tot repeta că munca lor are o valoare, pentru ca apoi să îi arunce la lada de gunoi a istoriei postcomuniste.

Ion își amintește că, în iunie 1990, când președintele de atunci le ceruse să pună capăt protestelor „golanilor” de la Universitate, au dormit la Sala Polivalentă, iar acolo li s-a oferit o masă copioasă cu fructe de mare și whisky în prostie. A fost prima dată când omul a avut parte de asemenea delicatese. Dar și ultima: de douăzeci de ani încoace, Ion se bucură dacă își poate cumpăra câteva felii de salam. Revoluția îl găsise la mina de la Uricani și, fiindcă era „ca oltenii, mai bun de gură”, s-a făcut șef de sindicat pe schimb. Făceau în fiecare săptămână ședințe, iar de două ori pe lună se întâlneau cu Miron Cozma, liderul ligii care reprezenta pe atunci toți muncitorii din Vale. N-o duceau rău, primeau din când în când de la sindicat sume frumușele, pe lângă salariul de miner, care pe atunci era încă decent. Cozma îi lua gratis și la meciurile de fotbal ale echipei Jiul Petroșani, pe care sindicatele o cumpăraseră.

La câteva luni după ce „venise democrația”, în sala de apel de la mină fuseseră instalate „televizoare mari”, își amintește Ion. Acolo minerii urmăreau în fiecare zi, înainte sau după intrarea în subteran, emisiunile de știri ale TVR. Pe 13 iunie, omul lucra în schimbul de seară și văzuse, chiar înainte de a coborî cu colivia, cum fuseseră atacate la București autobuzele poliției. Concluzia colegilor era că studenții care protestau în Piața Universității împotriva noului regim „și-o cam luaseră în cap”. Pentru moment, nimeni nu avea prea multe motive să pună în discuție versiunea oficială. Pe la ora nouă seara, când cei 32 de muncitori din schimb tocmai pregăteau găurile în care artificierul trebuia să pună exploziv, sună telefonul de legătură cu dispeceratul de la suprafață. Ion răspunde și i se transmite să întrerupă orice activitate, pentru că se pleacă la București.

Foto: Andrei Iliescu
„Am lăsat doi oameni la frontul de lucru, și, când am ieșit, autobuzele și bâtele așteptau afară, n-am să uit cât oi trăi”, zice Ion. În gara din Petroșani așteptau, apoi, și trenurile deja formate. Înainte să se crape de ziuă, minerii erau în Gara de Nord, de unde s-a mers pe jos, vreo douăzeci de minute, până în Piața Victoriei. Acolo, „în cămașă albă, fără cravată”, li s-a adresat de la balcon președintele Iliescu și le-a cerut, de data asta prin viu grai, să facă ordine la Universitate. Zis și făcut. Ajunși la fața locului, Ion și colegii de schimb n-au găsit protestatari adunați în piață, deși pe iarba din rond mai rămăseseră câteva corturi și urme ale manifestației maraton care tocmai fusese întreruptă cu o zi înainte de intervenția brutală a poliției. Atunci, cineva a venit la minerii din echipa lui Ion și le-a transmis, din partea lui Cozma, că trebuie să intre în clădirea universității.

Foto: Andrei Iliescu
La subsol, într-o sală mare, tocmai avea loc o ședință a Ligii Studenților, care se număra printre principalii organizatori ai demonstrației din București. Când au intrat, de la prezidiul întrunirii, un bărbos i-a întrebat pe cei 30 de mineri de la Uricani ce caută acolo. „Dacă tot vă place așa de mult Iliescu, șobolanilor, de ce nu-l luați la voi în Valea Jiului? Și de ce nu ne lăsați pe noi să trăim aici la București în democrație, fără neocomunism?”, a insistat. „Da’ tu cine pizda mă-tii ești?”, au întrebat și ei. „Marian Munteanu, președintele Ligii Studenților”. „Atunci ăștia l-au bătut măr”, povestește Ion, „l-au scos afară și l-au aruncat într-o fântână arteziană în formă de stea.”Câteva ore mai târziu, după ce executaseră ordinul de a planta panseluțe în rondul de la Universitate, minerii de la Uricani au fost îmbarcați într-un transportor militar și duși la casa lui Ion Rațiu, politicianul țărănist care candidase, fără succes, împotriva lui Ion Iliescu la alegerile din mai. Acolo așteptau mai mulți polițiști care, spune Ion, au intrat în vila cochetă odată cu ei. Din nefericire pentru Rațiu, l-au găsit acasă, iar șefii polițiștilor abia au reușit să-l scape dintr-o situație care s-ar fi putut termina cu un linșaj. Aventura s-a terminat în Piața Victoriei, unde politicianul a fost ținut ostatic opt ore în sediul Guvernului. Între timp, minerii și polițiștii au furat tot ce se putea fura din casa bătrânului om de dreapta care se întorsese după 50 de ani de exil din Marea Britanie cu o avere frumușică și cu speranța că va putea aduce în România capitalismul și, poate, ceva din civilitatea engleză.

Foto: Andrei Iliescu
Dacă grosul banilor furați și l-au însușit polițiștii, cum a arătat un proces organizat mai târziu, minerii au plecat cu ce mai rămăsese. Ion s-a ales cu două cartușe de țigări și cu o pereche de pantofi care, până la urmă, s-a dovedit că nici nu îi veneau. De bătut, zice că n-a bătut pe nimeni. „Eram așa de mulți, că n-aveai loc de alții.” Până la urmă, s-a dat adunarea generală la Târgul Internațional București, actualul Romexpo, unde președintele le-a mulțumit pentru entuziasmul muncitoresc și treaba bine făcută, după care i-a trimis acasă, nu înainte însă ca sindicatul să le facă promisiuni generoase, care însă nu s-au materializat niciodată. Mai mult, la câteva săptămâni de la mineriadă, conducerea minei le-a cerut să lucreze mai multe weekend-uri la rând fără să fie plătiți, pentru a recupera, chipurile, daunele provocate în București.Dintre liderii mișcării sindicale de atunci, aproape nimeni nu mai trăiește în Valea Jiului. Una dintre puținele excepții este Petre Braiț, care în iunie 1990 era șeful sindicatului de la mina Petrila, și care, ulterior, și-a descoperit talentele de scriitor și de patron de bar „cult”. Astăzi e pensionar și trăiește, împreună cu o pisică, într-un apartament modest. Nevastă-sa lucrează mai multe luni pe an în Italia, ca să mai rotunjească venitul familiei. Versiunea lui asupra evenimentelor la care a participat direct e ceva mai informată decât a lui Ion, însă cu atât mai incomodă. În esență, Braiț vede evenimentele de atunci ca pe o farsă tragică, organizată destul de prost de autorități cu participarea masivă a forțelor de ordine. Își amintește, de exemplu, cum, pe străzile din București, numărul persoanelor necunoscute care dădeau ordine în numele lui Cozma era inflaționar, iar indicațiile erau adesea contradictorii. Acum, duse sunt vremurile luptei pentru drepturile minerilor: Braiț se dedică mai degrabă, pe cât se poate, activităților culturale, și îl frecventează din când în când pe caricaturistul Ion Barbu, cu toate simpatiile lui de dreapta.

Petre Braiț trăiește în același apartament modest din Petrila. Nu îl mai preocupă viața sindicală. Foto: George Popescu.
După ce a fost eliberat din închisoare, Miron Cozma s-a mutat la București, și-a cumpărat un mic partid și emite teorii despre strămoșii daci pentru cine are chef să-l asculte, pe la diverse talk-show-uri. Din exponentul violent și manipulativ al muncitorimii, a devenit între timp un adept al românismului bombastic, întâlnindu-se astfel – supremă ironie a istoriei – cu Marian Munteanu, care și-a reinterpretat, la rândul lui, vechiul anticomunism în cheie legionară. Însă, chiar dacă cele două figuri emblematice ale confruntărilor din 1990 au căzut astăzi într-un extremism de dreapta din fericire încă derizoriu, tranșeele ideologice de acum 25 de ani n-au dispărut complet.

Acum, Miron Cozma este președintele Partidului Social Democrat al Muncitorilor. Nu a reușit să strângă semnăturile necesare pentru participarea la alegerile din ultimii 8 ani. Foto: George Popescu.
Deși minerii au câștigat atunci bătălia, protestatarii din Piața Universității au câștigat mai târziu războiul. România de azi, cu social-democrații ei care vor cu tot dinadinsul să reducă taxele, cu bisericile ei ortodoxe mai numeroase ca spitalele și școlile, cu editorialiștii și comentatorii ei de un anticomunism exemplar, a moștenit și asimilat multe elemente din discursul de opoziție al anului 1990. La București, o bună parte din clasa de mijloc și din media încă îi mai consideră pe mineri drept sălbatici, în vreme ce, în Valea Jiului, deși oamenii au înțeles între timp „cu ce se mănâncă democrația”, nu prea pricep cum să facă pentru a putea să mănânce în democrația din România. O soluție este, firește, să plece la muncă în Europa, deși, pe de altă parte, se spune că România s-a integrat deja în Europa. Paradoxal, „golanii” de ieri au devenit noii „oameni de bine” ai turbocapitalismului, iar minerii de altădată umblă „haimanale” pe plantațiile de sparanghel din Germania sau la furat de fier vechi.Pentru cea mai violentă mineriadă, cea din iunie 1990, Cozma încă n-a fost condamnat, pentru că dosarul a fost tergiversat de atâta amar de vreme, încât România a fost condamnată în mai multe rânduri la CEDO pentru nesoluționarea cauzelor. Și Ion Iliescu a scăpat până acum de răspunderea penală pentru modul în care a impus atunci „ordinea și liniștea”. Mult mai grav decât atât, nu au fost anchetate și judecate nenumăratele cadre ale administrației și mai ales ale aparatului polițienesc și militar, care au ordonat și au comis atunci încălcări incredibile ale drepturilor omului ce pot fi încadrate cât se poate de clar sub acuzația de tortură. Directorii care conduceau minele imediat după Revoluție, primarii, prefecții și ofițerii de poliție s-au evaporat și ei din Valea Jiului sau au murit între timp.
Faptul că nici până acum nu au fost clarificate circumstanțele exacte ale evenimentelor de atunci nu-i ajută deloc pe cei mai mulți dintre cei care locuiesc astăzi în regiune și, evident, n-au participat, personal, la nici o mineriadă. Oamenii trăiesc cu sentimentul că subdezvoltarea zonei lor, lipsa investițiilor în infrastructură sau în crearea de noi locuri de muncă se explică prin imaginea proastă pe care o au în ochii celor de la București. Și, deși au trecut 25 de ani de la violențele de atunci, poate că, pe undeva, temerile din Valea Jiului sunt justificate.

MINERIADELE: I-II | III | IV | V-VI

Primele două mineriade

22 decembrie 1989 – Prăbușirea regimului dictatorial sub presiunea populară creează un vid instituțional, politic și legislativ fără precedent. Puterea este preluată cu titlu provizoriu de un grup format spontan și autointitulat „Frontul Salvării Naționale” (FSN), care grupează participanți la Revoluție, foști dizidenți veritabili și imaginați, foști activiști de partid și birocrați, militari și oameni obișnuiți. FSN anunță dizolvarea Partidului Comunist Român, instaurarea unui regim democratic și intenția de a organiza alegeri libere pentru o adunare constituantă. Cenzura este abolită, apar numeroase publicații noi, în care opiniile sunt exprimate liber. Ion Iliescu, un fost membru al nomenclaturii de partid căzut ulterior în dizgrație, este proclamat președinte al Consiliului FSN și exercită interimar atribuțiile de șef al statului. FSN numește un guvern provizoriu condus de tânărul inginer Petre Roman.
decembrie-ianuarie 1989 – Anumiți membri FSN care își doresc schimbări mai profunde decât cele susținute de grupul din jurul lui Ion Iliescu părăsesc această structură provizorie. Sunt înființate numeroase partide politice, printre care cele mai importante, Partidul Național Liberal (PNL), condus de Radu Câmpeanu, și Partidul Național Țărănesc (PNȚ), condus de fostul deținut politic Corneliu Coposu, se revendică de la tradiția politică interbelică și se autointitulează „partide istorice”. Programul PNL și PNȚ prevede revenirea rapidă la un sistem de producție capitalist, restituirea proprietăților naționalizate după război, atragerea de investitori străini și reinstaurarea monarhiei constituționale.
19 ianuarie 1990 – Ion Iliescu, Petre Roman și ministrul Minelor negociază cu nou createle sindicate libere din Valea Jiului și răspund favorabil celor mai multe dintre revendicările minerilor. Aceștia obțin o serie de drepturi importante, cum ar fi săptămâna de lucru de cinci zile, ziua de lucru de șase, în loc de opt ore, sau majorarea unor sporuri salariale.
23 ianuarie 1990 – Contrar asigurărilor date până atunci, FSN își anunță intenția de a se transforma în partid politic și de a participa la primele alegeri libere, care urmau să fie organizate în primăvară. PNL și PNȚ protestează împotriva acestei decizii și cer FSN să aleagă între participarea la alegeri și organizarea lor. Ion Iliescu respinge aceste solicitări, prezentându-se drept o garanție a stabilității sociale.
28 ianuarie 1990 – Partidele istorice își cheamă susținătorii la un miting de protest în Piața Victoriei, argumentând că FSN nu poate fi în același timp și jucător, și arbitru în noul joc electoral. Mai mulți intelectuali se pronunță în favoarea pozițiilor exprimate de PNL și PNȚ, vorbind despre o „confiscare a Revoluției” de către „neocomuniștii” din jurul lui Ion Iliescu. La sediul Guvernului, au loc negocieri între reprezentanții puterii provizorii și liderii partidelor istorice, fără să se ajungă la un rezultat concludent. FSN, care controlează administrația și toate întreprinderile, aflate încă în proprietatea statului, mobilizează la rândul său simpatizanți din București și din provincie, care participă la o demonstrație de susținere a autorităților.

29 ianuarie 1990 – Prima mineriadă. Aproximativ 5.000 de mineri din Valea Jiului ajung la București în cadrul unei acțiuni organizate de sindicate și sprijinite activ de lideri ai FSN. CFR pune la dispoziție un tren special pentru această deplasare. Presa citează sindicaliști, mineri și alți muncitori, care reiau discursul oficial și se exprimă critic cu privire la propunerile partidelor istorice, pe care le consideră excesive. O parte dintre mineri, alături de alți susținători ai FSN devastează sediile PNL și PNȚ, Corneliu Coposu este evacuat de reprezentanții guvernului cu un tanc, pentru a se evita un linșaj. Pe stradă se strigă „Moarte intelectualilor!” și „Coposu la cimitir!”. Au loc percheziții și rețineri arbitrare de persoane la care participă mineri, alături de polițiști. În urma unor ciocniri dintre cele două tabere adverse sunt rănite mai multe persoane.
1 februarie 1990 – În urma unei noi runde de negocieri între FSN și partidele istorice, Ion Iliescu acceptă să cedeze puterea legislativă unui organism în care să fie reprezentate și partidele istorice și care urma să elaboreze prima lege electorală. Este creat Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care jumătate din mandate sunt atribuite FSN, cealaltă jumătate revenind celorlalte partide. Puterea executivă este exercitată în continuare de Guvernul Provizoriu al FSN, care controlează în același timp administrația locală, televiziunea și radioul publice, singurele existente la acea dată, ca și tipărirea și difuzarea presei scrise.
18 februarie 1990 – Partidele istorice organizează o nouă manifestație de protest în Piața Victoriei, acuzând FSN de perpetuarea controlului asupra statului și solicitând o ruptură radicală cu trecutul, „comunismul și Securitatea”. Demonstrația degenerează spre seară, în momentul în care un grup de participanți forțează intrarea în sediul Guvernului. Vice-prim-ministrul Gelu Voican Voiculescu este agresat și amenințat că va fi aruncat de la balcon.
19 februarie 1990 – A doua mineriadă. În cursul nopții, reprezentanți ai guvernului și ai FSN le cer minerilor din Valea Jiului să vină la București pentru a restabili ordinea, afirmând că poliția este depășită de situație. Între timp, este mobilizată armata, care reține aproximativ 100 de persoane. Când minerii ajung în Piața Victoriei, dimineața, momentul tensionat este deja depășit, iar oficialitățile îi conduc înapoi la trenuri.
11 martie 1990 – În urma unei demonstrații antiguvernamentale organizată de o asociație civică din Timișoara, este adoptată celebra proclamație al cărei punct 8 cere ca foștilor activiști de partid și foștilor ofițeri de securitate să li se interzică ocuparea de funcții politice în primele trei cicluri electorale. Propunerea este preluată cu entuziasm de simpatizanții opoziției de la București și devine una dintre principalele revendicări ale criticilor lui Ion Iliescu. Ea nu întrunește însă majoritatea în CPUN și nu este inclusă în noua lege electorală.
24 martie 1990 – Este înființată Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului (LSMVJ), structură unificată care reprezintă majoritatea angajaților din regiune. Subinginerul Miron Cozma este ales președinte al ligii.

MINERIADELE: I-II | III | IV | V-VI

Comenteaza

Comenteaza