de Corneliu BRAN
Pentru cei mai mulţi dintre noi viaţa nu e uşoară. Cu toate acestea, fiecare e hărăzit să lupte şi să facă fapte bune, să-şi poarte Crucea, cu bune şi rele, astfel încât să fie pregătit pentru Judecata de Apoi. Vrem, nu vrem, niciodată nu ne putem schimba destinul decât prin alegerile pe care le facem şi prin credinţă, Dumnezeu dându-ne întotdeauna posibilitatea de a alege în viaţă, de a fi aproape de El prin rugăciune, post, fapte şi gânduri bune. Ulterior, tot fiecare va realiza în timp dacă alegerea a fost sau nu bună, dacă viaţa a fost aşa cum ne-am dorit sau nu şi dacă realizările noastre au contribuit sau nu pentru cei de lângă noi. Rugăciunea, spovedania şi împărtăşania, iubirea faţă de Dumnezeu, necondiţionată, sufletul curat şi „iubirea faţă de aproape”, mersul în Casa Domnului nu doar o dată pe an, postul ţinut şi cu mintea şi sufletul, nu doar cu trupul, pot fi căile prin care omul, creştinul, poate să reuşească să treacă de toate greutăţile de care vorbeam la început.
Ştim din învăţăturile Sfinţilor Părinţi că mândria şi deznădejdea sunt două păcate capitale foarte mari, care mâhnesc divinitatea într-atât încât poate să îl lovească pe respectivul cât ai clipi. De ce? Pentru că dacă ai credinţă şi suflet curat, iubindu-L necondiţionat pe Dumnezeu, nu poţi să fii orbit de mândrie faţă de ceilalţi de lângă tine, pentru cine ştie ce bogăţie, realizare, merite sau calităţi fizice sau intelectuale le ai, lucruri pe care Dumnezeu ţi le-a dat tocmai ca să-ţi ajuţi aproapele şi omenirea. Pe de altă parte, nici nu poţi să cazi definitiv în butoiul deznădejdii, indiferent de ce deziluzie ai avut parte în viaţă, uitând că poate Dumnezeu tocmai ţi-a dat o încercare pentru a vedea ce credinţă ai.
Odată cu deznădejdea apare, nu de puţine ori, actul sinucigaş. Cei care-şi iau singuri viaţa fac cel mai necugetat gest tocmai din cauză că au picat în deznădejde, ceea ce înseamnă că tocmai şi-au pierdut credinţa! Vedeţi, toate sunt legate între ele, iar această faptă, sinuciderea, va fi aspru condamnată şi greu de iertat de divinitate. Noi, ca buni creştini, n-avem însă voie să-i condamnăm, singurul care o poate face e doar Tatăl Ceresc, pentru că El ne-a dat viaţă şi El ne judecă, dar putem să-i ajutăm pe aceşti nefericiţi să treacă cu bine peste aceste gânduri negre, călăuzindu-le paşii, întotdeauna spre un preot, spre Biserică şi spre apropierea faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte. Cum există tot mai multe sinucideri – îngrijorător că apar tot mai multe şi în rândul tinerilor, iar internetul, pe lângă părţile bune, are, din păcate, şi el rolul lui nefast în această creştere alarmantă în toată lumea!. Am purtat pe această temă o discuţie cu părintele Iulian Selaje, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din municipiul Petroşani chiar în sfântul locaş din centrul Petroşaniului.
Cea mai mare victorie a diavolului
– Ne-aţi rugat nu cu multă vreme în urmă să atragem atenţia despre acest adevărat val de sinucideri care are loc în toată lumea. Nici România sau Valea Jiului nu sunt scutite de acest fenomen care tinde să crească de la an la an. Noi vom atrage atenţia, dar credem că cel mai indicat este să o facă un slujitor al Domnului. De aceea, vă rugăm acum să le vorbiţi oamenilor, prin intermediul ZVJ, despre acest act de neconceput de către Biserica Ortodoxă, de Biserica Creştină în general, dar, mai cu seamă de Dumnezeu…
– Biserica a privit sinuciderea, întotdeauna, ca pe cel mai grav act, îndreptat cumva împotriva lui Dumnezeu. Se spune că e păcatul cel mai mare pentru că, dacă e făcută raţional şi cu voia omului, e o despărţire totală şi pe veci de Dumnezeu! Se mai spune despre sinucidere că e cea mai mare victorie pe care diavolul o poate avea împotriva lui Dumnezeu, dar trebuie ştiut că întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu rămâne întotdeauna ultimul. Problema aceasta a sinuciderii este foarte delicată, pentru că s-a ajuns să se demonstreze – din punct de vedere ştiinţific şi medical – că în creierul omului, în situaţiile acestea critice când sinucigaşii iau o astfel de hotărâre, se întâmplă ceva independent de raţiune. De fapt, omul se îmbolnăveşte, sau mai bine spus creierul se îmbolnăveşte… Astfel, survine punerea în aplicare a pierderii voite a vieţii. Vedeţi, tocmai aici e problema şi e legată de viaţa duhovnicească. De ce ajunge creierul omului să se îmbolnăvească într-atât încât să deraieze într-un asemenea hal, ducând fiinţa vie spre sinucidere?! Asta e întrebarea şi aici caută şi poate Biserica să răspundă! Ştiinţa medicală ne spune că procesul în creierul celui care se sinucide, care are loc în acele momente şi în momentele de dinaintea actului sinucigaş, ţine de scăderea serotoninei, care scade şi tot scade într-o perioadă de timp relativ mică, până ce oamenii respectivi intră în depresie, nemaiputând suporta un necaz sau altul căzut asupra lor.
Durerea venită din plăcere
Ne punem întrebarea, totuşi, cum ajunge omul aşa de bolnav? Sau ce se întâmplă în viaţa lui de ajunge să se îmbolnăvească aşa de tare? Ca şi în alte situaţii, ştim foarte bine că alegerile pe care le facem în viaţă afectează viaţa noastră în bine sau în rău. De multe ori facem alegeri care sunt mai uşoare pentru noi şi au în vedere plăcerea şi fuga noastră de durere. Iar aici ajungem la concepţiile Sfinţilor Părinţi ai noştri, despre durere şi plăcere. Plăcerea nu a existat în om, nu-i ca patimă ascunsă de Dumnezeu, ci ea este urmare a căderii. În momentul în care omul a căzut de la Dumnezeu, această plăcere care a apărut în viaţa lui l-a făcut pe om să-şi dorească să mănânce sau să bea apă, să-şi dorească să se înmulţească, să dorească să facă ceva sau să ia ceva pentru a-şi susţine viaţa. Dar tot Dumnezeu a rânduit după această cădere în păcat a omului, ca antidot al plăcerii, durerea. Întotdeauna când apare durerea, ştim că plăcerile acelea, pe care ni le-am dorit, n-au fost sănătoase. Ai plăcerea de a mânca ceva bun, dar dacă mănânci peste măsură, atunci începe durerea. Şi durerea îţi spune că ceva nu e în regulă cu tine, că nu e bine… Vedeţi, aceste dureri venite din plăceri fac ca omul să se îndepărteze încet dar sigur de Dumnezeu. Aici e problema noastră, a vieţii duhovniceşti.
Alungarea duhurilor necurate
– De ce preotul ezită să facă o slujbă de înmormântare după canoanele creştin-bisericeşti în cazul unui sinucigaş?
– Biserica şi preotul refuză o slujbă de înmormântare obişnuită pentru astfel de cazuri ca lumea să nu înţeleagă cumva că aceasta e o chestiune normală. Dar, în acelaşi timp, Biserica e alături de familia respectivului, dar şi de omul care a făcut fapta. Preotul, parohul nu sunt indiferenţi, se fac acolo rugăciuni, împreună cu cei din familie, se face întotdeauna o sfinţire a casei sau a locului respectiv unde s-a petrecut evenimentul tragic, mai ales că e vorba acolo de duhurile necurate. Aici e vorba: întotdeauna duhurile necurate vin asupra noastră, mai ales dacă ne pierdem credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care e Sfânta Biserică! Nu în ultimul rând, se face o rugăciune de canon de pocăinţă pentru toţi oamenii din familie, pentru că să ştiţi că atunci când apare un Rău într-o familie, toţi suntem implicaţi, ca şi atunci când se întâmplă ceva bun. Virtutea pe care o practică un om, binele acestei virtuţi se revarsă asupra întregii comunităţi şi răul pe care-l face un om se revarsă, la fel, asupra întregii comunităţi. De multe ori ne mirăm de unde ne vin atâtea gânduri negre, atâtea lucruri rele şi necurate… Asta se întâmplă pentru că noi, toţi, suntem cum se zice într-o umanitate, iar păcatele tuturor se răsfrâng la un moment dat asupra unuia sau altuia. De aceea e bine să ne rugăm toţi, să fim prezenţi la Biserică la slujbe într-un număr mare, deoarece când comunitatea se roagă, împreună cu sfinţii, vine pentru comunitate şi binele dat de Dumnezeu. În general, trecând peste alte diferite motive (lăcomia, mândria, pierderea unui loc de muncă, divorţul, pierderea unui copil etc.), principalul motiv al sinuciderii este că omul respectiv a avut foarte multe păcate grele asupra lui. Bunăoară, beţia, curvia, alte patimi sau fapte negre şi grele sunt cele care încarcă negativ sufletul unui om şi care îi aduce îmbolnăvirea creierului de care vorbeam. De aceea, fiecare, atunci când vede un om căzut mental, este bine să nu îl neglijeze şi să caute să-l îndrepte în primul rând către preot şi biserică, dar şi către un medic sau psiholog, iar asupra lui să se abată cu calm şi blândeţe şi cu sfaturi pozitive.
Spovedania şi împărtăşania
– Care este cheia ca astfel de cazuri să fie tot mai rare?
– Oamenii pot scăpa de păcate şi îşi pot curăţa sufletul prin spovedanie şi Sfânta Taină a împărtăşaniei. Scapă oricine de stresul cotidian prin rugăciuni şi apropierea de Biserică, iar prin post orice om poate să se cureţe de orice. Taina Spovedaniei ne uşurează, ne face să ne simţim liberi şi ne creează imediat o altă stare, Dumnezeu fiind prezent imediat în gândurile şi faptele noastre.
Biserica – un spital duhovnicesc
– Ce alte sfaturi mai puteţi da oamenilor?
– Sunt multe lucruri. Eu i-aş sfătui să nu-şi piardă niciodată credinţa în Dumnezeu, să fie mai buni şi să se roage în fiecare zi, să lase gândurile negre şi să nu cadă niciodată în deznădejde, pentru că dacă ai credinţă şi te rogi la Dumnezeu, El te va ajuta în orice problemă şi nu vei ajunge niciodată, astfel, să te gândeşti la sinucidere sau la alte lucruri rele. Măcar o dată pe an aş recomanda ca fiecare familie să facă câte o sfeştanie în casă, chemând preotul să le binecuvânteze casa şi pe cei din ea. Se alege un sfânt al casei care s-o ocrotească şi în fiecare an, când se sărbătoreşte acel sfânt, poate fi chemat preotul pentru sfeştanie. De Bobotează, când se face sfinţirea casei, să lase preotul să intre în casă nu să se ascundă de el, pentru a se putea îndepărta duhurile necurate de casa dumnealor. Revenind la sinucidere, vreau să vă mai spun ceva foarte important, care trebuie să se ştie: omul care face acest gest nu mai are parte de Lumina lui Dumnezeu! Asta înseamnă iadul! Şi să nu se uite faptul că există mai multe feluri de sinucideri, chiar dacă unii susţin că acelea nu sunt sinucideri… Atâta vreme cât singur îţi baţi joc de viaţa ta, deşi ştii că nu-i bine sau sănătos ce faci, tot sinucidere se cheamă. E o sinucidere lentă. Vedeţi, omul ar trebui să trăiască poate 80-90 de ani, dar din cauza unor patimi, sau a unei vieţi dezordonate ajunge să trăiască 30, 40, 50 sau 60 de ani. Tot sinucidere se cheamă şi această sinucidere lentă a celui căzut în patima alcoolului, a drogurilor de orice fel, sau a altor patimi, deşi, fiecare, a fost atenţionat şi ştie că ceea ce face nu face bine. E foarte important să înţeleagă toată lumea că Biserica e un spital duhovnicesc, folositor tuturor, iar preotul este medicul, slujitorul şi sluga tuturor, obligat să-i primească pe toţi cu multă dragoste!
Mai bine biserici decât spitale de psihiatrie
Când omul vine la Biserică sau la preot, vine de fapt la Dumnezeu şi aşa îşi vindecă viaţa lui. Circulă în ultimul timp o foarte proastă versiune ce n-are nicio legătură cu creştinismul, cu Dumnezeu, precum că se construiesc prea multe biserici! Nimic mai fals, iar ca să se ştie, o spun foarte clar, că e demonstrat: acolo unde nu se construiesc biserici, trebuie construite multe, chiar foarte multe spitale de psihiatrie! Or, asta vrem? Spre asta tindem? Mă îndoiesc… iar cu asta cred că am spus tot.
