Viaţa ca o metafizică a unei proporţii constante (II)

192
Orice victimă a unui sistem totalitar poate să repete suferinţa lui Iisus Hristos la nivelului lui de om. Călăul, chiar după portretul succint pe care i-l face I.D. Sîrbu, este un dezumanizat, un instrument al Puterii totalitare.
Călăii, ca servanţi ai Puterii, sunt în concepţia scriitorului petrilean, ca şi în cea a lui Michel Foucault, cei care se sustrag postulatelor care au marcat poziţia tradiţională a stângii (a se vedea observaţiile lui Gilles Deleuze, în Foucault, Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2002, pp. 28-31): postulatul proprietăţii – puterea este o proprietate de clasă, obţinută prin luptă; postulatul localizării – puterea este localizată într-un aparat de stat; postulatul subordonării – regimul punitiv corespunde unui mod de producţie; postulatul esenţei şi al atributului – dominatorii sunt calificaţi în a poseda şi a exercita puterea asupra dominaţilor;  postulatul modalităţii -puterea acţionează prin violenţă (poliţia) sau/ şi prin propagandă (ideologia); postulatul legalităţii – puterea de stat „s-ar exprima prin lege”, cea care-i dă sensul constrictor. Toate acestea constituie un tablou al puterii statului totalitar care se desprinde din cartea lui Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. I.D. Sîrbu ne spune că un călău „ar fi orice funcţionar al puterii (neales liber de popor)”. Cum statul totalitar este un stat de funcţionari, el este atent în alegerea acestora pentru că ei trebuie „să execute orbeşte ordinele de sus”. Această docilitate absolută face ca statul totalitar să fie pus nu în balanţă cu Dumnezeu, ci mai presus de acesta. În aceasta constă drama fundamentală a funcţionarului care devine funcţionar călău pentru că nu mai poate să discearnă între bine şi rău. Crima şi păcatul în general capătă o altă geometrie, în care răul se substituie binelui şi şterge numele acestuia în virtutea unui drept istoric. După legile acestei geometrii se mişcă şi cei mulţi, „vinovaţii fără vină”, cei care constituie carnea de tuna totalitarismului. Din această turmă statul îşi extrage torţionarii şi tot aici îi caută pe posibilii opozanţi.
Dincolo de lumea concretă, până la urmă, victimele şi călăii sunt împreună aglutinaţi în mecanismul represiv. Făcând o comparaţie dintre puşcărie şi societate, I.D. Sîrbu ne spune: „Trăim în puşcărie – orice mi s-ar spune, dintre toate metaforele politice, puşcăria mi se pare a fi cea mai revelatorie imagine, în mic, a ceea ce este societatea noastră în mare” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. 2, p. 178).
Acest fragment face parte dintr-o notaţie pe care scriitorul a consemnat-o în legătură cu mutarea sa din Puşcăria de la Gherla în Deltă: „Îmi voi face sarsanaua şi mă voi muta din Gherla (de care sunt sătul) în Deltă, unde mă aşteaptă nesfârşitele stufărişuri ale frumoasei şi mântuitoarei mele robii”.
Trecuse pentru scriitor perioada extrem de grea în care nu avea voie la nimic; acum avea voie la pachet şi vorbitor, putea scrie şi citi, se putea plimba singur. Părea să aibă loc o umanizare a unei puşcării de-a dreptul fioroase. Observăm din fragmentul citat o împăcare cu sine şi cu ceilalţi. Avea nevoie de o astfel de împăcare pe lungul drum al închisorilor care a însemnat Jilava, Gherla, coloniile de muncă forţată din Balta Brăilei şi Delta Dunării: Grindu, Salcia, Periprava.
Cartea cercetătoarei Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele securităţii, prezintă „romanul” vieţii scriitorului urmărit de securitate cel puţin 32 de ani. Ne-am putea întreba azi cu naivitate de ce prezenta I.D. Sîrbu atâta interes pentru sistemul represiv din România? Ştim că şi la înmormântare, în anul 1989, a fost prezentă securitatea pentru a se asigura că acesta a plecat pe un drum fără întoarcere şi că sistemul poate să fie liniştit în această privinţă. Nu cred că a fost calculat efortul financiar al sistemului pentru a-l urmări pe scriitor atâţia ani. Pentru urmăriţii politici nu exista o limitare a fondurilor. Ei puteau reprezenta cel mai mare pericol prin ideile lor subversive. Din acest motiv, nu persoanele fizice, care puteau trăi ca nişte legume, prezentau interes. Se căuta mai adânc, în spiritul acestora, orice urmă de revoltă faţă de sistem. Ideile subversive puteau deveni cele mai teribile arme care ar fi pus în pericol puterea statului, aflată în permanent conflict cu proprii indivizi. Problema gravă pentru statul socialist era că nu prea avea prea mulţi specialişti în a depista pericolul ideilor intelectualilor refractari la regim. Era greu să se distingă forma exactă a pericolului şi să se facă o analiză a acestuia de către anchetatori rudimentari din punct de vedere intelectual. Totuşi, un scenariu era stabilit: intelectualul considerat periculos pentru regim era anchetat şi i se propunea în schimbul libertăţii şi avantajelor materiale să devină colaboraţionist. Acesta însemna că trebuia să devină delator, să-şi toarne prietenii cei mai apropiaţi care aveau încredere în el.
I.D. Sîrbu a fost curtat de securitate în repetate rânduri şi când căpitanul Enoiu – şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, şi-a epuizat resursele, nereuşind să-l convingă, l-a trimis la nimeni altul decât căpitanul Tudor Vornicu. Acesta l-a avertizat asupra pericolelor care-l pot paşte: ruperea şirei spinării şi, la extremă, arderea a tot ceea ce a scris. Şi, după cum afirmă scriitorul, ambele rele s-au petrecut în realitate. Răul, ca măsură diabolică a sistemului penitenciar comunist, este în felul acesta ierarhizat: răul fizic, până la o posibilă exterminare sau care să ducă la şubrezirea totală a sănătăţii, şi răul spiritual printr-o ştergere a urmelor gândirii. Sistemul represiv avea oarecum înţelegerea faptului că eliminarea fizică a opozanţilor nu însemna şi eliminarea pericolelor ce puteau să transpară din ideile subversive. Astfel că observăm în atitudinea lui I.D. Sîrbu de a respinge orice propunere de colaborare cu călăii săi că nu punea un preţ atât de mare pe libertatea lui fizică. Din acest punct de vedere, comportamentul lui moral este exemplar, cu mult deasupra altor intelectuali care în urma detenţiei au cedat în faţa sistemului şi s-au „cuminţit”. Exista o cu totul altă libertate pe care o visa scriitorul, şi anume libertatea spirituală care era deasupra chiar şi a scrierilor sale. Este frapantă această denumire, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, fiindcă în ea se ascunde fobia sistemului faţă de un pericol care nu putea să fie măsurat cu precizie. I.D. Sîrbu a rămas un scriitor şi intelectual dificil până la capăt, fără a se împăca vreodată cu sistemul represiv şi fără a admite că răul pe care-l presupunea comunismul ar putea fi atenuat prin unele fapte bune.
Este aproape amuzantă scena pe care o povesteşte scriitorul despre reîntâlnirea lui cu Tudor Vornicu, în anul 1983, pe holul Televiziunii, în care realizatorul de televiziune şi-a făcut cruce, mirându-se că Sîrbu nu murise în urma torturilor. Ştim azi că fostul ofiţer de securitate era considerat unul dintre cei mai fini anchetatori, dar ale cărui „merite” s-au afirmat în primul rând în spionajul extern. Ştim, de asemenea, că cei mai mulţi intelectuali români care au beneficiat de burse sau plecări în străinătate au căzut în plasa securităţii şi s-au înscris în orizontul unui fals patriotism. Era şi aceasta o cale de a ajunge un „om nou”, un concept degradat de tehnicile crimei. I.D. Sîrbu ne spune că: „Un om nou a fost visul lui Buddha, Christos, Mahomed; al lui Luther, Rousseau, Danton; al lui Lenin, Stalin, Leonte Răutu; al lui Gorbaciov, Jivkov, Ceauşescu etc. …Din păcate, acest om nou nu mai poate să apară azi, fiindcă, într-o lume în care toate păcatele vechi sunt deosebit de active şi de prezente, nu se poate naşte un om nou care să fie bun, blând, harnic, priceput, supus, tăcut, ascet, entuziast etc. […]. Noul e cea mai veche utopie a vechiului” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. 2, pp. 185-186). Ceea ce spune scriitorul se încadrează în viaţa ca o metafizică a unei proporţii constante dintre bine şi rău, dintre vechi şi nou, dintre călăi şi victime. Cine ar fi bănuit că un gând atât de luminos ca cel al lui Nietzsche, care-l descrie pe Zarathustra ca fiind ultimul om din lungul şir al umanităţii (urmând supraomul ca o presupunere) va servi atât de bine celui mai abominabil sistem, cel fascist? Ideile „noi” şi „vechi se amestecă într-un aliaj al indistincţiei. Singura posibilitate de a distinge culorile acţiunilor umane este cea morală. Şi dacă e să apreciem diferenţa dintre I.D. Sîrbu şi alţi intelectuali care au suferit din cauza regimului comunist, aceasta se poate face numai pe o direcţie morală. Scriitorul petrilean este cel care şi-a păstrat moralitatea până la capăt şi nu a cedat în nici un moment în favoarea sistemului care l-a privat de libertate şi care l-a adus în pragul umilinţei. Opera lui I.D. Sîrbu tronează deasupra tuturor faptelor prin idei care ar fi putut zgudui şi schimba orice regim. Proporţia constantă dintre bine şi rău, care poate fi echivalată cu cea dintre victime şi călăi, creează un răspuns moral pentru cei care au fost obligaţi să cedeze regimului comunist.
Dar deasupra acestei proporţii se află un spirit director, cel care cântăreşte faptele fiecăruia. I.D. Sîrbu şi-a construit moralitatea întru acest spirit, cu riscul de a fi anihilat. Am avut, totuşi, şansa istorică a anului 1989 pentru a-l cunoaşte aşa cum a fost: un păzitor autentic al propriei sale dreptăţi.
de Ziarul Vaii Jiului

Comenteaza

Comenteaza