DISTRIBUIȚI

Dincolo de învestiri, sacouri, parfumuri fine  și titluri există și ei – sinistrații de Hunedoara. Ei care își târâie zilele sub același drapel al României pe care l-au pupat, astăzi, persoanele publice. Acel drapel care însă nu asigură aceeași protecție națională pe piața drepturilor constituționale. Articolul 22 din cartea amintită – cel care evidențiază dreptul la viață garantat de stat – este abrogat în cazul lor. Viața de aici – de pe tărâmul sinistraților – se scurge într-un careu numit cartier. Paradoxal poartă pe cartea de identitate un substantiv pretențios pentru nivelul la care trăiesc. Aeroport / Aviatorilor. E drept că ei trăiesc între două zboruri. De fiecare dată aterizarea eșuează însă și ajung în mare. Într-o mare de noroaie și mizerii pe care le aduce viitura sau, după caz, le scoate la suprafață canalizarea. Timpul dintre cele două zboruri se măsoară în saci de noroi cărați din apartamente și din împrejurimi. Pentru ei  ziua de mâine depinde de tabela marcaj care va indica scorul din meciul lor cu bacteriile.

cartier aeroportO oră petrecută în cartierul Aeroport din Petroșani se scurge anevoios. Priveliștea este deprimantă. Copii care modelează noroiul frământat în prealabil “de Jiu”, zic ei. Un strat noroios care miroase al naibii de puternic și de periculos.  Și pentru că o durere o scoate pe alta, te desparți  de boare încercând să deslușești zgomotul agresiv ce răsuna dintr-un bloc alăturat. Te așezi cumva pe banda de accelerație când realizezi că e fix banda, cea muzicală. Lăutarii nu au luat apă la șoșoni. Ei zic și fac. Și semințele joacă între degetele celor care aleg soarele de afară umezelii din interior. Un cățel își păzeste stăpâna, aplecată de greutatea aripilor vieții. Stăpâna păzește un coș. Nu coșul zilnic, ci pe cel de gunoi ca și cum ar aștepta o scrisoare la cutia poștală. Sau poate direct o carte poștală de peste graniță. De la vecinii lor de pe strada Independenței. Sau poate chiar o depeșa de la Sfatul Popular prin care să i se înmâneze titllul de cetățean de onoare al comunității. Titlul pe care îl merită și numai fiindcă acceptă “onoarea” să trăiască între două zboruri… ale calamităților fără a revendica abuzul la viața lor. E absorbită de viață. Nu sesizează blitzul aparatului, cum nu realizează că dincolo de această dimensiune există o altfel de viață. Una măsurată în mandate, onoruri și parfumuri fine. Sub același drapel. Cel al României.
Să arboreze cineva drapelul și pe strada lor. Unul mic, mic, mic…

 

Ramona ROŞULESCU

Gazeta de dimineata

Comenteaza

Comenteaza