de Ziarul Vaii Jiului
* Text în formă definitivă
Vechii jieni
Vechii locuitori de baştină ai Văii Jiului, crescători de animale din moşi strămoşi au purtat numele de jieni. Până la apariţia termenului de momârlan, prin definiţia de jieni se includeau acei locuitori de vatră din vecinătatea albiilor celor două Jiuri, de Est şi de Vest din Ţara Jiurilor. Ocupaţia de căpetenie a acestora a fost creşterea animalelor, cu predilecţie a ovinelor. Denumirea de jieni se pare că a fost statornicită de către locuitorii oieri din Ţara Haţegului, de către oierii din Mărginimea Sibiului şi de oierii novăceni care, venind frecvent în contact cu păstorii din Valea Jiului, vara în munţii Parâng, Lotru şi Şureanu precum şi pe perioada transhumanţelor, au dorit individualizarea acestora.
Prezenţa oierilor petrileni, alături de cei din Mărginimea Sibiului în munţii
Şureanu este atestată documentar încă de la începutul secolului al XV-lea când Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrân, confirma la 5 iunie 1418 privilegiul pe care-l dăduse părintele său (care a domnit în perioada 23 septembrie 1386 – 31 ianuarie 1418) cu privire la drepturile românilor de peste munte să-şi pască turmele în munţii şi câmpiile Ţării Româneşti. Aceşti vechi români de peste munte sunt urmaşii dacilor redaţi cu turmele lor de oi pe Columna lui Traian.
Începutul exploatării cărbunelui în Valea Jiulu
Traiul liniştit al jienilor, dus după perceptele strămoşeşti moştenite de la daci, acelaşi timp de secole, a fost zdruncinat odată cu prospectarea şi exploatarea cărbunelui în jurul anilor 1840-1850, exploatare făcută iniţial la Petrila printr-o „carieră” la suprafaţă în Dealul Negri. Odată cu începutul exploatării cărbunelui au fost aduşi, după cum se ştie, lucrători din întreg Imperiul Austro-Ungar, mai ales dintre cei care aveau experienţă în domeniul mineritului.
Valea Jiului a devenit un adevărat furnicar, un Turn Babel al limbilor vorbite şi al religiilor precum şi al etniilor. Nou veniţii nu mai erau oameni de vatră, nu se mai ocupau cu creşterea animalelor, fiind etichetaţi de către băştinaşi ca şi venetici. Termenul de jian nu-i mai definea şi pe aceştia. Numele de jian (locuitor din Ţara Jiurilor) nu s-a pierdut pentru autohtoni niciodată. Tot timpul ei s-au numit jieni, au purtat acele straie albe, pitoreşti, ţărăneşti şi şi-au văzut de animalele lor.
Fără un scop anume, ci legat doar de o pură coincidenţă în acea perioadă au apărut termeni noi care au definit cele două categorii de locuitori de atunci barabe (pentru nou veniţi) şi momârlani (pentru oamenii de vatră).
Barabele
Localnicii le-au spus celor nou veniţi, adică muncitorilor din minerit: barabe. Prin barabe, localnicii înţelegeau un străin, un venetic, un om sărac, după gândirea de atunci, adică un om care nu avea animale, nu producea nimic în gospodăria proprie, cumpărând tot ceea ce era necesar traiului său şi al familiei, de la magazine. Prin natura muncii lor, aceştia le tulburau liniştea localnicilor, ba chiar mai mult, le luau terenurile pentru exploatarea cărbunelui, le tăiau pădurile pentru a folosi lemnul în industria minieră. Într-un cuvânt, atentau la avutul jienilor.
Originea termenului de barabă a fost explicată în mai multe feluri:
– S-a presupus că ar fi derivat din cel de ban-arbaiter, lucrător la căile ferate;
– Numele inginerului silezian care a proiectat şi construit calea ferată Simeria – Petroşani ar fi fost Walter Barabek. Tronsonul Simeria – Petroşani a fost dat în folosinţă în anul 1870, iar cel Petroşani – Lupeni în anul 1899;
– Întrucât numele unui antreprenor al întreprinderilor miniere şi de construcţii se numea Barabaş, s-a presupus că angajaţilor acestuia localnicii le-ar fi spus barabe;
– Nu au lipsit nici ipotezele hazlii, cum că numele le-ar veni de la mâncători de barabule (cartofi).
Preotul Jura Păun Marcu a susţinut o ipoteză interesantă şi mai puţin cunoscută privind originea termenului de barabă pe care o prezentăm în rezumat.
Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ
(va urma)
