Petrileanul IOAN DAN BALAN / PREFAŢĂ, ALTFEL!

974
de Ziarul Vaii Jiului

(cu câtă îndrăzneală şi mândrie apare în zori, cu trimitere Ia bunicul meu Dumitru Balan, care şi-a îngropat mâinile retezate de explozia unui obuz la Oituz în anul 1917, în loturile de pământ primite ca împroprietărire după război, în stânga şi în dreapta Jijiei, la confluenţa cu Sitna… şi cu câtă nostalgie şi laşitate se pierde în amurgul roşu, când pământul şi mâinile de erou au fost confiscate şi date la „colectiv”!…)
Doamne, înfăţişez aceste poeme pe care le-am ţinut ascunse în mine până acum, fiecare într-un cuib; în palme puii de păsări mici se cred veşnici, sunt adăpostiţi în pământul nostru şi al lor, pulsatoriu; aceste poeme sunt amintire şi datorie, sunt durere de genunchi îngropat în moştenirea familiei, crescătoare;
ajută-mă să le dau zborul către locurile lor; doar unii pui, Doamne, sar în stânga sau dreapta, înainte sau înapoi; în sus şi în jos puii – versuri pot să arate Calea, precum frunza în nervurile ei arată timpul la izvor şi cărarea hăruită către Oamenii de Piatră; câtă nevoie se ascunde în adevărul abia scos la iveală?
zborul închipuit sau Calea să fie vizibile, să se audă peste timp fâlfâitul aripelor sau loviturile picioarelor, să se audă zborul înalt din versuri, viaţa şi moartea, cele care străbat gând şi văzduh, suflet şi trup, cele care alungă din trupul cititorului trecerea vinovată;
dă în schimb păcătosului-poet harul ca mantie, cu care să se îmbrace/dezbrace acuzator şi acuzat, sau să fie dat pe mâna muzei sale îndatoritoare, cea cu mâini de mamă, iubită, ursitoare întru istorie curată, cinstită;
adu-i aminte clipă de clipă, Doamne, că pentru a face umbră pământului, trebuie să se bucure de soare, de Lumină şi de îndrăzneala Cuvântului, cum ai spus;
să afle Cititorul că în aşteptare stau mesaje de dincolo şi de dincoace, că pe Cale se poartă întocmiri care există numai în Cer şi se nasc suferinţe de încredere şi de Poezie, că scribul poate învia Poetul!…
…şi aşa se va bucura alături de semeni la fiecare rotire a soarelui, la fiecare rotire a pământului, va îndrăzni să se gândească la topografiile cosmogonice din Kogayonul celest şi la adunările de taină ale juraţilor pentru păstrarea spiritului nostru;
…şi aşa se va bucura la fiecare rotire a eului propriu cel rămas pentru păstrarea urmelor, poate pentru a începe ursitele de păstrare gândind la ce va fi, aşa cum gândim, uneori, la fiecare început, pentru că nimic nu poate fi întâmplător în devenire;
…şi aşa vom putea re-figura cele desfigurate şi înălţa cele doborâte, aşa vom rescrie mesaje şi reface semne în sanctuarele vechi, aliniind gândirea noastră la înalta spiritualitate a înaintaşilor.

(Ascult spusele copilului, care nu şi-a cunoscut străbunicul Balan, cum că Poezia trebuie să cânte în Poet precum copilul cântă muzica lui simplă în pai şi creangă de soc găurit, în stuf şi frunză verde, în drâmba făcută din cârcelul butaşului ori din scoica şi cristalul fulgeronului, din solz de peşte păstrat lângă petale de trandafir în răcoarea umbrei din luna cuptor şi văd deasupra icoanei înflorind mâinile îngropate ale bunicului, flori albe ale unei plante cu frunze palmate…)
Aporie

1. Motto:
e jocul de-a nemurirea, dus-întors!

Te aştept să iubeşti blând
noaptea în care somnul cade
şi-n călătoria căderii amprenta să se pună
pe toate câte voi scrie dincoace/ dincolo
fără să-mi pese de plata în plus
pentru strădania noastră plăcută
în contul mesagerului cu aripi de serafim.

Pe drumul întoarcerii cazna aşteptării
atârnă senină precum dragostea pe sufletul
poetului disperat de împlinire la datorie.

Viu sau mort ca iubitor
întremat de dăruirea totală
căderea şi înălţarea petrec
pe marşul senin al poemelor următoare.

2. Motto:
caut cititori, nu oricâţi, nu oricare, nu oriunde!

Ai tras semnalul de alarmă să fug de mulţime
dar totul e în van, Iubito, vecinii scotocesc raniţa
con-cetăţenii aşteaptă nopţile fiecare sub umbrelă
cu aparate foto şi grilaje din fier-beton în buzunare.

Pentru ei iubitorul e pedeapsa pentru femeile caste
poetul e cel pe care-l află în ochii, genele urmaşilor
de aceea gloata vorbeşte fără oprire la telefon
(de un sfert de secol nu e altceva mai bun de făcut!)
cei rătăciţi caută radio-şanţ şi bârfa de gen
în timp ce consângenii se bat în breaslă şi după perdea.
Să te gândeşti că sunt cu toţii semeni, sunt (?!) cititorii
cărţii acestui rebel care sare peste ninsori şi secete
haiducul care cuprinde precum caracatiţa în poem
cel care ştie să adune flori, fructe şi ambrozie
cât să ajungă pentru această nemurire în doi
la care e rob de bunăvoie, cu încântare, total!

3. Motto:
sunt emigrant la mine în suflet şi acasă!

Amintiţi-vă, cât mai puteţi deturna timp şi carte:
la capra podului e loc de ieşit, e scenă deschisă
se oferă gratuit potire cu apă de izvor şi cenuşă vie
cei teferi Ia cap înjură starea de fapt cu mama focului
nebunii capătă certificate de răniţi în gânduri
flămânzii primesc fotografii cu pâine şi circ
actorii recită în oglindă, în pustiu şi-n cărare
preoţii slujesc cu poalele anteriilor peste capete
doar inimile rătăcite joacă pe scândurile scenei putrede
cu fluturi şi gâze de împrumut, cu păsări arse de sete
cu animale care se rup cu colţi şi gheare ca-n basme
cu oameni, câţi se ivesc după colţuri ascuţite, fericiţi
că se împiedică în semne, în alfabet şi unii pe alţii…

4. Motto:
spusă veche: ca să gândeşti, trebuie să trăieşti!

Nu vă speriaţi: se găsesc uşor copii fidele
(un nenorocit a găsit o copie de Patrie 100/100)
prietenii de la avans şi lichidare ţin petrecerea
care îmi topeşte banii şi simţurile, da:
prietenii ţin petrecerea în care urlu smintit
cu capul încercuit de colacul fântânii
să mi se rupă-n piept ecoul lacrimilor
să mi se rupă undeva de tot şi de toate chinurile
să mi se rupă de toţi nevrednicii care pun capcane
să se prindă-n ele, înşişi victime, cu trupuri de molohi!
Nu uitaţi:
la semeni apelul se strigă de oricine, oricând, oriunde
şi fiecare (nimeni ?) caută încă răspunsul…
De-a Nemurirea I
Motto: e mereu liber un Ioc prin mine!

Ochii Omului de Piatră străpung oriunde…

La Canton, se spune, dau roată priviri colorate
fiecare caută timpane deschise către vibraţia proprie
până se aud în gânduri aprobări despre cutii-echine cu pietre şi stele
ori catrene cu puteri magice.

Ochii mijiţi lasă priviri de melc căutător
sufletele şi Cantonul sunt pline de urmele sale
precum Calea Lactee de dâre sclipitoare.

Alergăm cu viteza noastră să fim observaţi
să intrăm în razele ochilor Omului şi Melcului
alergăm cu viteza trecerii care doare:
cine să păstreze gustul sărutului pe ochi?

În jocul de-a nemurirea Omul şi Melcul
găuresc zidurile şi atârnă pe Canton chipurile
semenilor care de dragul vieţii tac şi scriu
căutând fără oprire piatra de veghe, sus
şi acul cu fir nesfârşit de iarbă.

Omul de Piatră caută pe culme ritualul celest
prin care ochii Melcului universal
pun tighel buzelor sângerânde în durerea lumii.

El şi Poetul au acelaşi blestem la oblânc:
să caute, lege, depene, coasă, să înalţe viaţă!

Comenteaza

Comenteaza