Poeme de Ioan Dan Bălan / BOSONOPOEM I

344

Moto: Lumina şi întunericul sunt părţi din Dumnezeu. Poezia este parte din Dumnezeire. Prin Poet, Creatorul încearcă să se cunoască definitiv, adică să realizeze şi viaţa trecătoare, deoarece pentru Poet a muri înseamnă – vorbă reluată – a refuza orice înţelegere, pe veşnicie, din toate părţile.

Tu locuieşti cu mine, Iubito, poate prin mine
ai domiciliul stabil în poezie
harul de-l avem ne îndeamnă la întrebări
cu răspunsuri ieşite din normal:
de ce ne urmăreşte o singură umbră?
Eşti durerea de după plăcerea
împărţirii inimii pe creier:
pe bolta minţii stele-inimioare înalţă
pe bolta cerului meteori pe clipe coboară
e  dute-vino pe coarda întinsă a sufletului
cât pentru perechea dintr-o singură fiinţă…
Doamne, alungă-mi admiratorii
Procust şi Cain
alungă-i pe cei ce hohotesc în ceafa Gorgonei
despre mirarea mea împietrită!
xxx
Te admir ridicând zidul
mă bucur să am ce sări, femeie
las în urmă cohortele umbrelor speriate
de strigătul meu „vreau zidul pentru mine”
sar şi fiecare salt trage semnalul
pentru startul  jocheilor, salahorilor de carieră
„să vină calul şi trambulina”, strig spre tine
am nevoie de zid ca de chilie
peste zid trece culoarea cerului spre frunte
ştiu că zidul face parte din tine
de zidul tău lovesc privirile lacome
ridici zidul pentru jocul de-l ştim doar noi
în zidul tău moartea are picioarele îngropate
dincoace mă plictisesc călărind de-a viaţa…
de ce roade calul obstacolul de piatră?
xxx
Înţeleg bine partea de acolo când respir
partea de aici mă strânge precum umbra
trag la speranţe în amontele vieţii
cu câtă însufleţire mi-ai aruncat pe lopeţi
Din izbuc mi-ascult fiinţa: „pluteşte spre tine!
râul e spintecat de bărci putrezite
încearcă fatal la o distanţă faţă de mine
 să aduni – cu cine – două chipuri părăsite?
Trage de noi, trage de viaţă, trăitorule,
moartea e în autodafe imagine aprinsă
fulgerele hăului crestează prăpastia neputinţei
suntem suflet spulberat în oare care trebuinţă?”
Ridicaţi-vă, consângeni! se reazemă lumea
pe umărul împletit între lopată şi sicriu
limbile cântarului îmi alipeşte părţile uscate
miraţi-vă toamna asta de înfrunzire peste desfrunzire
şi cum în harul răscopt şi brumat de timp
se hodineşte proaspăt răcorit Dumnezeu…
Să nu fugi de partea ta fără umbră, geonule
mama apare de dinainte de a mă naşte
adună vise în gemetele neamului, suferitor
vei fi egal cu lumina şi întunericul, Poete
teme-te doar de ce-ţi scapă printre clipe, toamna!
BOSONOPOEME
– glose –
I
Sunt cu mirare în două locuri diferite
de tristeţe marginile rănii universale
ţes versul, mi-acoperă tăietura, păstrează urma
Poetului care se ascute în tăişul cuvântului
al cuvântului în care lumina şi întunericul luptă
ca Dumnezeu să admire spectacolul crud
privind simultan în direcţii opuse
II
Am sărutat oglinda rareori
de teamă să nu mi se lipească imaginea de buze
recunosc: sunt fricosul a ce fac
iluzia cheamă, răspund invariabil
Poetul rătăceşte prin mine mai abitir
decât spinul gândului în rana sufletului
dar asta pe Narcis nu-l atinge nici în legendă
III
Îngerul mă sileşte să arunc moartea din mine
mi-e frică să nu năvălească neantul în locul ei
îngerul ascunde imaginea celui cu trup ideal
precum poetul în boson higgs
ştiu doar că-n mine nu se ştie niciodată nimic
sau se ascunde propria încântare afrodisiacă
a celui hăruit să se prăbuşească în sine, sublim!…
                                 IV
Din ochi răsare Luna îmbrăţişând noaptea
de sub frunte Soarele dăruieşte lumină
viaţa şi moartea sunt una cu zorii
de-acolo ce am în gândire se adună neîntrerupt
numai clipele se scurg în rang bosonic vinovate întărind
teama că trecerea împreună rămâne bun pierdut
                                  V
Cine să viseze singurul gând nevisat la naştere
dacă nu cel care se confundă cu imaginea în oglindă
cum să visez singurul vis nevisat la botez
când înot în puzderii de vise proaspăt visate?
                                  VI
Trăiesc dintr-o poruncă niciodată asumată
am fost trimis să-mi cunosc părinţii până la naştere
                                 VII
Viaţa este arătată celui ca mine înregistrată
la capetele timpului destinat
pe limba ei sunt înfierat să vorbesc precum Poetul
după o aşteptare a miliarde de zvâcnete ale harului
ori împins de pasiunile omului care încă sunt
viaţa mă îndeamnă să cuget întru semenul bosonic:
e lupta cavalerească a sinelui împotriva mea!
                                 VIII
Cerul se deschide pentru înalta confruntare
întrebarea şi răspunsul sunt clasate pe altă lume
 ne rămâne cărarea pe lângă înţelepciune şi cunoaştere
cu harul aureolând această clipă rotundă:
putem să declanşăm celest marea lucrare?
E toamnă între noi…
Mă scoate uneori la soare răsăritul
din când în când apusul mă cerne la lună
avem puterile împletite noaptea şi ziua
sufletele ne sunt în echilibru de alb şi negru
Eu, tu, legăm umerii prin degete îndulcite
toamna apăsăm fructele cu podurile palmelor
răcoros mă apeşi cu roadele tale coapte
te bucură săruturile pe degetul gros
pe degetul mare te-ncântă mângâierile
fiecare inelar şi fiecare arătător culeg
rostogolesc între noi brumă colorată
Da, toamna ne apropiem dulce
avem timp să  urmărim cu ochii, cu buzele
cum steaua fiecăruia face semnul crucii
peste orice nedumerire părăsită între frunze
răsuflarea noastră devine cuvânt toamna
Doamnă, în braţele crucii tale mă las rotund
împletit cu vacarmul şi liniştea seminţei:
înţelegi de ce foşnim cu atâta sănătate?
Toamnă cu Divinitatea
Mi-e nu ştiu cum să tot urc…
se-aude până departe?
la marginea cărării aşteaptă Cel de Sus
a rămas pe culme de la urcuşul trecut
de când a izbucnit în mine revolta
aveţi grijă , mi-e nu ştiu cum să tot urc
cu atâta divinitate în spate
Luaţi aminte, urc însoţit de morţii mei
care se bucură de destinaţia comună
adică singur prin ei străjuiesc laturile cărării
precum braţele crucea, precum ei viaţa
Mă înalţ printre frunze care coboară
psalmodiind prin răcoarea de culoare groasă
ţipenie urlă în calea privirilor, peste tot:
cine alungă din când în când lumina
cine reclamă din când în când întunericul?
Urc cu divinitatea în spate
să-mi aflu singurătatea printre frunze căzute
mă dor încheieturile umede a toamnă îngreunată
de cât zbor arunc în urmă nepăsător
când trec păsări întristându-mi crucea…
de Ziarul Vaii Jiului

Comenteaza

Comenteaza