Preotul paroh Leon Gheorghe Tetileanu, Parohia Ortodoxă Română „Sf. Gheorghe” – Petrila I: / „Dacă ai un pahar de apă şi o bucată de pâine şi pe Dumnezeu în tine, înseamnă, creştine, că ai de toate!” (II)

375
Şapte ani la Parohia Ortodoxă Sânpetru 
– Şi aţi ajuns după hirotonisire într-o parohie mai mică. Cum a fost şi când aţi ajuns la Petrila?
– Cum spuneam, n-am avut şansa unor colegi ca, după facultate, să găsesc o parohie mai mare şi fără probleme financiare. Am nimerit într-o parohie mai micuţă, Parohia Ortodoxă Sânpetru din comuna Sântămăria Orlea, din cadrul Protopopiatului Haţeg, unde a trebuit să mă zbat să fac tot ce trebuie ca lucrurile să meargă bine. Aceasta presupunea să adun oamenii din parohie şi să creez o unitate între ei şi Biserică, să nu-i supun la cheltuieli financiare, chiar dacă era nevoie de bani pentru unele reparaţii, din motiv că cei mai mulţi nu aveau prea multe resurse, să caut să mă descurc cum pot şi să rezolv anumite probleme ce ţineau de Biserică şi parohie, dar şi să-mi fac treaba săptămânală ca la carte, cu slujbe şi tot ce ţinea de serviciile bisericeşti. Parohia cuprindea trei sătucuri, Sânpetru, Săcel şi Părăşti, ulterior Părăştiul creându-şi parohie separată. Am reuşit ca, în aproape şapte ani cât am stat, să tencuiesc Bisericile, să le schimb acoperişurile, să pun bazele unui apartament parohial, care până atunci nu exista – un apartament cu două camere la un bloc utilitar construit pentru profesorii de la şcoala ajutătoare din Săcel. Dar cea mai mare realizare acolo cred că a fost începerea unei noi Biserici în Sânpetru, lucrare care s-a finalizat în urmă cu doi ani şi care mă face să fiu fericit, ştiind că proiectul a început pe vremea mea. Acolo am stat până în 2001, după care mi-am depus dosarul pentru Petrila-Lonea. Aşa am ajuns la Petrila, în urma unui concurs, iar la parohia din Lonea am stat până în 2011.
10 ani şi jumătate, preot la Biserica din Lonea
– În ce an aţi ajuns la Biserica „Sf. Gheorghe”, unde sunteţi acum paroh şi unde slujiţi împreună cu fratele dumneavoastră.
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, încet-încet m-am tras spre casă cum se zice. Soţia avea deja serviciu la Petrila, la Serviciul Taxe şi Impozite din cadrul Primăriei oraşului Petrila, iar eu am ajuns, cum spuneam, la Lonea, unde am slujit zece ani şi jumătate.
Din 2011, acasă, la Biserica „Sf. Gheorghe” 
Şansa să ajung şi mai aproape de casă a venit când tata a ieşit la pensie. Atunci mi s-a propus de către părintele protopop dacă doresc să-mi depun dosarul pentru Parohia Petrila I. Am răspuns afirmativ şi foarte rapid mi-am făcut dosarul, pentru a putea participa la concurs. Un concurs susţinut la Episcopie la Deva, extraordinar de dificil, cum niciodată nu mi-a fost dat să văd deşi am dat atâtea examene. Vreau să vă spun că Preasfinţitul Gurie a stabilit nişte reguli foarte clare, drastice, nu te poţi juca cu ele… Dacă mergi la examen, trebuie să ştii că nu e de joacă, intri dimineaţa şi termini seara. Chiar şi aşa, am reuşit să câştig concursul pentru fosta parohie a lui tata, astfel că, după atâţia ani, şi după un tur destul de lung prin ţară şi prin judeţ am reuşit în cele din urmă să ajung acasă.
– Cum aţi găsit parohia?
– Am găsit-o bine, nu prea a lăsat tata de lucru la ea. În martie 2011 nu prea erau multe de făcut la Biserica
„Sf. Gheorghe”, lucrurile erau bine puse la punct, atât tata, cât şi fratele meu aveau până atunci o activitate bogată cu credincioşii, inclusiv pe parte socială exista comuniune şi relaţii de ajutorare, cum există şi în ziua de astăzi. După venirea mea la parohie, am încercat lună de lună să mai fac câte ceva, în limita posibilităţilor. Primul lucru pe care-l făcusem şi la parohia din Lonea, pe care l-am considerat de altfel o simplă obligaţie din partea Ministerului de Interne, a fost să pun la punct un sistem de alarmă, cu senzori în toată Biserica. Apoi, un al doilea lucru, am reuşit să mutăm din interiorul Bisericii cazanul instalaţiei de căldură, pentru că am considerat că el nu trebuie să stea în interiorul Bisericii, deoarece e riscant pentru credincioşi. Cu o investiţie minimă, l-am mutat într-un garaj, aproape de Biserică, astfel că acum el nu mai reprezintă un pericol pentru nimeni. Al treilea lucru pe care am ţinut să-l fac a fost montarea a două uşi noi, din lemn tratat, chiar la intrare, două uşi frumoase care se deschid într-un semicerc şi care chiar se potrivesc cu Biserica. Vara trecută am reuşit şi al patrulea lucru esenţial. Cu sprijinul consiliului local şi al primăriei am reuşit să schimbăm acoperişul Bisericii, lucru care era foarte necesar. În doar doi ani, am montat în Biserică şi o instalaţie audio, pentru slujbe, am achiziţionat vase liturgice şi patru rânduri de veşminte preoţeşti. Vreau să vă spun că cea mai mare parte a banilor, pentru 80% din ce v-am spus, au venit de la consiliul local şi primărie. Acestea, în fiecare an, în funcţie de necesităţile de pe lista de priorităţi pe care o transmitem primăriei, împreună cu devizele de lucrări, ne acordă o anumită sumă, un lucru nemaipomenit făcut pentru comunitate şi care nu se întâmplă peste tot în ţară.
Apoi mai strângem fonduri şi de la enoriaşi, de la unii oameni care vin şi fac donaţii. Dar aceste lucruri sunt tot mai slabe decât în alte parohii, deoarece comunitatea noastră nu este una bogată, oamenii au mari probleme financiare cauzate de lipsa locurilor de muncă, cum se întâmplă nu doar la Petrila, ci în multe localităţi din ţară şi din Valea Jiului. Şi din această cauză eu, de când am venit aici paroh, n-am modificat deloc taxa anuală sau taxele pentru servicii. Ştiind ce situaţie grea au, m-am ferit şi mă feresc cât pot ca, atunci când e vorba de vreo investiţie, să le spun oamenilor. Asta ne face să ne descurcăm cum putem, dar nu ne plângem, asta fiind misiunea noastră de preoţi în aceste vremuri grele pe care le trecem cu toţii. De exemplu, popularizăm prin oraş prin consilierii bisericeşti că e nevoie de o lucrare, iar oameni din oraş care au, fără să cerem nimic, mai vin şi ne ajută. Aşa s-a întâmplat cu acoperişul Bisericii. Din vorbă în vorbă, oamenii au auzit, iar cei care au putut, au donat bani, un gest extraordinar şi pentru care le mulţumesc încă o dată.
(va urma)

de Corneliu BRAN

http://www.zvj.ro

Comenteaza

Comenteaza