Prof. Ioan Ponta, din Iaşi, readuce în memoria colectivă / O Petrilă fabuloasă de la începutul secolului XX

287
Prof. Ioan Ponta e fiul foştilor (iluştri) învăţători petrileni Maria şi Romulus Ponta, care au trudit la şcolile din estul Văii Jiului vreme de 40 de ani. La pensie, familia s-a mutat la Iaşi, loc de unde se trăgea d-na Ponta. Profesorul Ioan Ponta a copilărit la Petrila iar, în prezent, este profesor de desen (pensionar), pictor şi membru în faimosul cor „Camerata” din Iaşi. Împreună cu domnia sa vom depăna câteva scene din viaţa Petrilei de altădată. 
O barză imensă ce arunca jeturi de apă în havuz
– Cum era, domnule profesor, parcul Petrilei la începutul secolului XX?
– Parcul era situat pe fundalul dealurilor, aproximativ la mijlocul Petrilei. Accesul se făcea de pe strada principală, pe o străduţă în formă de potcoavă. Ea înconjura biserica catolică şi, de-a lungul ei, erau presărate cinci vilişoare din cărămidă, învelite în bârne de lemn de culoarea mahonului. La intrare, clădirile respective erau prevăzute cu un cerdac, de unde plecau stâlpi de lemn, reliefaţi circular. Ei sprijineau mici arcade care aminteau de casele din Maramureş şi de arhitectura brâncovenească. Casa din capătul stâng al potcoavei era locuită de familia preotului Fanu iar, mai târziu, a venit după el familia preotului Vâlcu. Casa de la capătul drept al potcoavei adăpostea dispensarul medical. Acest mic cartier, de formă semiovală, era conturat de un trotuar de asfalt, până la poarta parcului. Pot spune cu mâna pe inimă că era unul din cele mai frumoase şi mai cochete cartiere ale Petrilei. Intrarea în parc se făcea printr-un portal din cărămidă care se sprijinea pe trei arce de cerc, cu porţi de lemn ce aminteau tot de porţile din nordul ţării.
La intrarea în parc te întâmpina un havuz rotund, din ciment, care avea, în mijloc, o barză sculptată ce arunca jeturi de apă prin ciocul său imens. În spatele havuzului se găsea chioşcul mare al fanfarei. Instrumentiştii fanfarei cântau pentru public în unele zile ale săptămânii, duminicile şi la sărbătorile oficiale şi religioase. Concertele erau dirijate de faimoşii dirijori cehi Faubik sau Kubalek.
Cinci chioşcuri brâncoveneşti într-un oraş minier
– Ce credeţi că îl făcea unic faţă de alte parcuri din ţara noastră? Vă întreb pentru că şi Ion D. Sîrbu vorbea cu mare admiraţie de acest parc aflat peste drum de casa părintească…
– În dreapta porţii, o alee ducea spre popicărie. Aceasta era o interesantă clădire din lemn, cu o singură pistă de joc. Parcul pornea de la o suprafaţă orizontală ce urca uşor spre dealuri şi te impresiona prin ordonatele alei presărate cu pietriş roşu. Era mărunt, calcaros şi care era delimitat, pe margine, de straturi cu flori variate şi tufe de trandafiri. Tufele erau foarte înalte şi se sprijineau pe nişte pari traşi la strung ce aveau, în capete, globuri de sticlă colorată. Flora bogată a parcului continua cu pomi fructiferi şi arbori de tot felul. Ceea ce dădea o notă aparte parcului, făcându-l unul dintre cele mai interesante din ţară, erau cele cinci chioşcuri amplasate în largul parcului. Erau construite din lemn, în stil oriental brâncovenesc. Pereţii erau ornamentaţi cu traforuri, iar acoperişul avea ţiglă roşie.
Cenacluri literare în chioşcuri cu lumină variabilă
– Le puteţi descrie cât mai exact, domnule profesor, pentru a putea aprinde imaginaţia celor care ar avea de gând să reconstituie lumea de ieri a Petrilei?
–  Să încerc… Chioşcurile în interior erau dotate cu mobilier din lemn, o masă rotundă, scaune confortabile şi lumină electrică oferită printr-o lampă cu abajur. Aceasta se putea coborî de la plafon în jos pentru apropierea de masă, după dorinţă. Ea se putea ridica, la nevoie, cu un mic scripete. Aceste chioşcuri, în afară de frumuseţea lor arhitecturală, dădeau o notă de civilizaţie şi cultură. Aici se putea face o lectură plăcută, atât ziua, cât şi seara. Tot aici epigramistul şi ziaristul Ioan Tilici, şeful administrativ al coloniei petrilene şi unul din ctitorii importanţi ai parcului, îşi scria epigramele, articolele pentru Avântul şi se întâlnea cu membri ai cenaclului său literar. Pentru orice vizitator al parcului, chioşcurile ofereau un moment de respiro sau de reculegere. Era deconectant şi agreabil. Parcul mai era dotat cu un elegant teren de tenis, înconjurat cu plase înalte de sârmă pe care, mai târziu, s-a jucat volei, baschet sau minifotbal. Revenind la parcul Petrilei, în anii săi buni, el era îngrijit de un grădinar şi de doi paznici. Grădinarul se numea Peter şi era foarte priceput, iar sub supravegherea sa erau îngrijite straturile cu flori şi copacii. Lângă popicărie exista o seră ce producea răsaduri de flori şi puieţi de copaci. Grădinarul vindea flori şi răsaduri de sezon petrilenilor. În felul acesta parcul producea şi ceva bani.
Despre ofiţerul de geniu care a proiectat parcul şi… cenaclul 
– Ne-aţi făcut extrem de curioşi. Cine era, la urma urmei, domnul Ioan Tilici?
– Era un om simpatic, mucalit şi ager la minte. Dl. Tilici ocupa funcţia de şef al Coloniei Petrila (era întreprinderea locală care se ocupa de gospodăria comunală, n.n), era un fost ofiţer de geniu, veteran şi invalid din Primul Război Mondial. Avea o pensie de război substanţială, la care se adăuga şi salariul pentru administrarea coloniei. Era un personaj emblematic al Petrilei interbelice. Dar cred că ar fi mai util dacă am vorbi despre el într-un episod următor. Sunt prea multe de spus… (Vom reveni!)

de Mihai BARBU

Comenteaza

Comenteaza