DISTRIBUIȚI

„A ieşit dintre casele coloniei şi s-a oprit pe pod. „Noroc bun, măi Jiule, eu am plecat la izvoare…”

A trecut pe lîngă mină, şi-a ridicat clopul şi a oftat. „Pace bună, adîncule, de-acum eu n-am să mai cobor. Eu urc…” Şi începu să urce. La început îi venea mai uşor. Îşi simţea piciorul ca în tinereţe şi inima îi bătea ca un ceasornic. Aici, jos, încă se simţeau în aer fumurile de la haldă, focurile de la cazane. Şi astea-i dădeau putere. Mai apoi însă, după ce a trecut de inelul mestecenilor, în cel al fagilor, urcuşul deveni mai greu. Aerul îl sufoca, inima îi bătea să-i rupă pieptul. Muntele nu-l mai primea. Stîncile îi rupeau picioarele, crengile, ca nişte gheare, îi zgîriau faţa. Din văzduh, păsări cu ciocuri de fiară, vulturi şi bufniţe, îl urmăreau ca pe un biet şoarece şi, de cîte ori ieşea din luminiş, se aruncau asupra lui ca peste o pradă. Căzuse de mai multe ori, picioarele şi mîinile îi sîngerau. „Nu-i nimic, şi-a zis, în curînd ajung la plaiul meu şi acolo voi fi acasă”. Dar potecile nu-l ajutau. Ca nişte şerpi se legau, se dezlegau în faţa lui, tîrîndu-l spre prăpastii, spre hăţişuri de nepătruns. A ajuns cu greu, la primul brad. S-a închinat. „Frate, i-a spus, nu mă mai cunoşti?” Dar bradul s-a răsucit în vînt şi, scîrţîind cu ciudă, îl plesni peste ochi.

„Nu-i nimic, şi-a zis Ion, în curînd am să ajung la stîna mea. Şi porni din nou. I se părea că fiarele cu ochi sticloşi îl urmăresc din umbra codrului. Negrurile ca nişte duhuri rele urcau din văi să îl orbească, să-l înmoaie. Pietrele ca sticla îl trăiau, ramurile ca nişte bice îl loveau. Pădurea toată ca un balaur îl urmărea cu toate umbrele sale să îl înghită. Cu hainele ferfeniţă, plin de sînge şi istovit de moarte, ajunse, în sfîrşit, sus pe plai. Şi a văzut stîna, oile, cîinii. Dar n-a apucat să îi strige. Cum l-au zărit, toate oile au luat-o la fugă către cealaltă coastă. Berbecele şi-a pus capul în pămînt să-l izbească ca pe un lup rău. Cîinii au sărit să îl sfîşie. Mai mult mort decît viu, apărîndu-se, s-a tras în sus, tot mai sus, pînă a ajuns la pietrele albe. Era sfîrşit. Simţea că nu mai are putere, că de acum trebuie să moară. Dar cum putea să moară aşa? Se lăsase întunericul peste munte, în vale sclipeau luminile coloniei. „Cum am să mor?, îşi zicea bietul Ion. Acum nu-s nici miner, nici cioban. De acolo am plecat, aici n-am ajuns…” Şi-a adunat puterile şi, mai mult tîrîndu-se, începu să urce din nou. Şi-a urcat, şi-a urcat şi, tîrziu de tot, aproape de miezul nopţii, a ajuns la poarta cea mare a Parîngului. Abia mai sufla, viaţa în el se ţinea numai ca într-o aţă subţire. A bătut o dată, a bătut a doua oară. La a treia bătaie, s-a mişcat muntele şi, huruind, s-a deschis poarta.

–         Cine mi tulbură somnul? a întrebat mînios Taica.

–         Eu sunt, Taică, iartă-mă…

Taica îl privi şi îl recunoscu îndată.

–         De ce ai venit, Ioane? Ţi-am spus că nu-i întoarcere…

–         Taică, am venit să mor. Ajută-mă…

–         Poţi muri şi fără mine.

–         Nu pot. Eu nu mai am suflet. Cum să mor dacă nu mai am suflet?! Căci tu m-ai dezlegat, şi cei de jos m-au dezlegat şi ei. Şi acum nu pot muri…

–         Bine, Ioane. Să-ţi dau înapoi sufletul. Ca să poţi muri. Pe care-l vrei? Cel de aici, sau cel de jos?

Ion a stat şi s-a gîndit.

–         E greu să aleg, Taică. Că mi-e drag şi muntele şi am vrea să mă legi ca să mă primească. Dar mi-s dragi şi ortacii şi n-aş vrea să mă rup nici de ei…

–         Hm! a zis Taica. Ce să facem?

–         Taică, dă-mi-le pe amîndouă. Că-n inimă încap.

–         Bine, i-a răspuns bătrînul. Eşti un om bun, ai suferit mult, iată, îţi dau înapoi amîndouă sufletele…

Şi bătîndu-l cu toiagul pe umăr, l-a legat din nou: şi de munte, şi de mină, şi de cer, şi de pămînt, şi de brazi, şi de ortaci. Ca prin minune, Ion se linişti. Se întinse pe pămînt şi, după ce mai privi o dată cu dragoste cerul şi colonia cu lumini, închise ochii şi muri. Muri de două ori, pentru că avea acum două suflete. A doua zi, ortacii s-au dus să-l caute. I-au găsit trupul sus, în vîrful muntelui. L-au luat în braţe şi l-au coborît. Apoi i-au făcut o înmormîntare frumoasă, ca pentru un om cinstit şi bun. Şi de atunci, la noi în Petrila, umblă vorba asta: „ Ăsta e Ion cel schimbat” sau „ Ăsta e Ion cel cu două suflete”. Şi dacă, uneori, vreunul din minerii bătrîni o ia spre munte ca să moară acolo, oamenii clatină din cap şi zic: „S-a dus pe urmele lui Ion” şi nu trebuie să te miri dacă, trecînd pe uliţele vechi, vei zări pe o bancă, în faţa casei, cîte un moşneag care, trăgînd din pipă, se uită la munte şi vorbeşte singur. Vei putea întreba vreun vecin: „Cu cine vorbeşte bătrînul?” are să rîdă şi are să-ţi răspundă: „ De acum, la vîrsta lui, numai cu Ion se mai poate înţelege…”

În ediţia de luni a Gazetei de Dimineaţă, urmează „ Cum a fost la început”, din acelaşi volum al lui I.D.Sîrbu, Povestiri petrilene.

 Desen realizat de elevii Cercului de Artă de la Clubul Copiilor Petrila

Profesor coordonator: Radu Chinţa

Bianca HOLOBUŢ

Gazeta de dimineata

Comenteaza

Comenteaza