DISTRIBUIȚI
„A fost odată un cioban. Îl chema Ion. Era tînăr şi frumos. Hălăduia cu oile pe cele mîndre plaiuri ale Parîngului, cînta din fluier, se uita la cer şi era fericit în sărăcia şi neştiinţa lui. Şi tot umblînd el cu turma,, a ajuns într-o frumoasă zi pe acea coastă a muntelui de unde se vedea Petrila. A stat şi s-a minunat. Nu văzuse încă lume şi nici nu-şi putea închipui că atît de multe case, atîtea lumini strălucitoare, atîtea fumuri înalte şi colorate pot să fie undeva pe acest pămînt. „Ce-o fi acolo?”, se întreba. „Ce fel de oameni trăiesc în minunea aceea?” Punea urechea la pămînt şi din străfunduri răbufneau pînă în coasta muntelui tainice bubuituri. Seara, sta ceasuri întregi privind jocul colorat al luminilor din vale; vuietul îndepărtat al sirenelor i se părea un cîntec nou, mai frumos decît toate doinele pe care le ştia el. Uneori, totul se acoperea de un fum vînăt şi apoi, ca dintr-un cer de jos, ţîşneau pînă spre bolta înstelată fulgere albastre, albe. Scăpărau scîntei, luceferi roşii se plimbau pe linii nevăzute şi tot văzduhul părea speriat de asemenea minuni. „Ce-i asta?” se întreba Ion. Brazii îşi clătinau frunţile bătrîne şi oftau: „Nu ştim, nu ştim nimic”. Vîntul alerga speriat, şuierîndu-i la ureche: „Nu spun, nu spun…”
Tot uitîndu-se şi uitîndu-se, şi ziua şi noaptea, dintr-o dată Ion al nostru simţi că nu mai poate de dor. I se părea că acolo e adevărata viaţă şi adevărata lume.
Şi stelele din vale şi fulgerele colorate şi fumurile înalte le vedea mult mai frumoase decît norii şi stelele şi fulgerele cerului de sus. Ce să mai cînte din fluier, ce să mai grăiască cu oile? Zicea, dacă nu va coborî acolo să vadă, are să i se usuce sufletul de năcaz şi jele.
Şi-apoi, cum se întîmplă în viaţa asta, într-o zi, s-a hotărît. Şi-a mutat bîta în ceea mînă şi-a zis: „Trebuie să cobor, altfel mor…” S-a dus la cîinele cel bătrîn, la Burcuş şi l-a întrebat: „ Măi, Burcuş, tu ce zici? Să cobor?” Cîinele, înţelept, s-a uitat la el cu dragoste, apoi şi-a pus capul în pămînt şi a oftat ca un om: „Pe noi cui ne laşi?”, a zis şi a început să latre a pustiu. S-a dus la berbec. „Măi, berbece, i-a zis, tu ce spui, să cobor?” „Să nu-ţi pară rău”, i-a zis berbecul cu ciudă şi i-a întors îndată spatele. I-a mai rămas să întrebe şi pe Murgu. Calul şi-a închis amîndoi ochii şi s-a gândit. Apoi i-a spus: „Nu poţi pleca. Eşti legat.” „De cine?” a întrebat Ion. „De noi, de munte”, a răspuns Murgu. „ Şi nu mă pot dezlega?” „Ba da”, i-a răspuns calul. „Muntele te-a legat, muntele trebuie să te dezlege”.
„Asta am vrut să ştiu”, şi-a zis Ion. Îndată şi-a strîns chimirul, şi-a luat o traistă cu merinde şi a pornit în sus către crestele albastre ale muntelui. A trecut de inelul brazilor, a trecut şi de inelul jepilor. A ajuns în nori, dar nu s-a oprit. A tot urcat, a tot urcat prin grohotişuri, printre cleanţuri, pînă a ajuns spre seară, tîrziu, la poarta de sus. Atunci s-a oprit şi a stat pînă a văzut pe cer că se întorc stelele în crug. Şi-a luat inima în dinţi şi a bătut tare, cu bîta lui, în poarta de piatră. A bătut o dată, a bătut de două ori, abia la a treia bătaie s-a auzit muntele mişcînd. S-a deschis o poartă şi-n poartă i-a apărut Taica. Taica Parîngu.
–         Tu eşti, Ioane? i-a spus. De ce-mi tulburi somnul?
–         Iartă-mă, Taică, i-a răspuns Ion îngenunchind şi săruitîndu-i mîna rece. Am venit să mă dezlegi.
–         Vrei să cobori? l-a întrebat Taica încruntîndu-se.
–         Da, i-a zis Ion, trebuie să cobor. Altfel mă usuc şi pier.
–         Dar ştii că întoarcere nu este?
–         Ştiu
–         Şi cunoşti preţul de dezlegare?
–         Cunosc, a zis Ion cu umilinţă şi durere.
–         Bine, i-a zis Taica, să nu-ţi pară rău. Dă-mi semnele!
Ion, tăcut, i-a întins, la picioare, fluierul, bîta şi amnarul.
–         Astea rămîn aici. Tu eşti liber. Te-am dezlegat. Şi-l lovi cu toiagul său fermecat peste umăr. Apoi, căscînd, s-a întors în adîncimi şi Ion a rămas singur.
Dar nu mai era Ion cel vechi. Era schimbat. A început să fluiere şi să joace de bucurie. Ca prin farmec a uitat într-o clipită tot: şi brazii, şi oile, şi cerul cel frumos cu stele. Nu mai vedea în faţa lui decît luminile jucăuşe ale vieţii. Îi venea să zboare ca să ajungă cît mai repede în lumea aceea vrăjită în care îl aşteptau toate minunile. Ca o nălucă trecu pe lîngă stînă. Oile plîngeau, cîinele lătra a moarte, berbecele cel vrednic îşi izbea capul de stîncă. Dar el nu vedea, nu auzea. Cobora în fugă, fericit ca un flăcău ce merge să se întîlnească cu o zînă.
Ei, şi asa a ajuns Ion al nostru în Petrila. S-a făcut miner, s-a însurat. A avut copii, mulţi ortaci, necazuri şi bucurii. A muncit din greu, au trecut anii şi a îmbătrînit. Baba i-a murit, a înmormântat-o. Copiii i s-au risipit în lume, la casele şi rostul lor. Şi aşa, într-o bună zi, s-a trezit că-i tare singur şi bătrîn. Stătea pe bancă, în faţa casei, şi ofta. Apoi, deodată, s-a uitat în sus şi a zărit muntele, înaltul. Era primăvară, norii se învîrteau în horă în jurul piscului bătîn. Aerul era blînd, dulce- cerul frumos ca o durere de dragoste. „Hei, oftă Ion: munte, munte, tinereţe!…” şi-l podidiră lacrimile. Şi-a adus aminte de brazi ca de fraţi, de oi ca de surori, de cîine ca de prieten. În loc să-i treacă dorul, mai rău l-a muşcat. S-a culcat. Cum a închis ochii i-au apărut în vis poienele tinereţii, izvoarele şi fluierul. Aşa s-a chinuit o zi, două, o lună şi chiar mai mult. Apoi, cum se întîmplă în viaţa asta, într-o zi, s-a hotărît. Şi-a adunat ortacii, le-a făcut cinste şi la urmă le-a spus: „Dragii mei, ortaci ai vieţii mele, vreau să plec înapoi pe muntele unde m-am născut. V-am chemat să mă dezlegaţi…” Ortacii au tăcut şi au dat din cap. „Eşti bătrîn”, i-a spus unul. „Azi-mîine mori”, i-a zis celălalt. „Cine te mai recunoaşte acolo?”, i-a zis al treilea. Ion, nimic. „Dezlegaţi-mă, vreau să mă duc să mor acolo.” „Bine, i-au zis ortacii, du-te! Dar ne laşi cartea, securea şi lampa.” „Le las”, a zis Ion şi pe loc le-a pus în faţă cele cerute. „Eşti liber”, i-au spus ortacii şi după ce au închinat, au început să plîngă.
Ion s-a ridicat şi s-a întors cu faţa către munte. „Vin!”, a zis şi a pornit încet, bătrîneşte…”
Continuarea în ediţia de vineri a Gazetei de Dimineaţă.
Din volumul Povestiri petrilene al lui I.D.Sîrbu
Desen realizat de elevii Cercului de Artă de la Clubul Copiilor Petrila
Profesor coordonator- Radu Chinţa
Gazeta de dimineata

Comenteaza

Comenteaza