În urmă cu câțiva ani, când aveam 14 ani, privind mineriada la televizor, mă încerca un sentiment de mândrie locală. Aveam minte de copil. Vedeam în mineri niște eroi care salvează țara de “golanii” din Piața Universității. Habar nu aveam atunci ce înseamnă “cântărirea informației”. Mândria nu m-a ținut prea mult. După câteva zile, aflând povești cu subsolul de la Universitate, cu tiparnița din sediul PNȚCD, am realizat – în toată naivitatea mea adolescentină – că acea acțiune din Piață “e ceva mai mult decât o curățenie”. Dacă televizorul mă putea manipula, tata sigur nu ar fi făcut-o. Deci un “colț din istoria postdecembristă” îl am în portofoliul personal. Încet-încet mândria a dispărut de tot.
Mi se pare flagrant că toată lumea ignoră un aspect vital pentru ceea ce înseamnă viitor. Închiderea CEH nu înseamnă eliminarea unei sociețăți comerciale ineficiente, găunoase și gata, aduci fanfara. Închiderea CEH înseamnă efectiv îngroparea resurselor minerale din zona Hunedoarei. Pentru aceste resurse, statul are obligația să lupte. Poporul are o scuză: e omogen, dar instituțiile statului nu pot mima siguranța națională. Județul Hunedoara are aur, cupru, huilă, cuarț…. Unde sunt? La cine au ajuns?
Mi se pare la fel de flagrant cum se numără capete de angajați – mineri și energeticieni. Chiar nimeni nu vede generația viitoare? Ce facem, ne vindem copiii sau îi închiriem cu ora?
Spuneți, domnilor guvernanți, după ce disponibilizați toți activii, puneți lanțuri pe țară? Hotărâți-vă, o închideți înainte sau după ce o scoateți din UE?
Ramona ROȘULESCU
