DISTRIBUIȚI

DSC_0450Este locul de unde mii de oameni au plecat în Europa, de-a lungul vremii, în căutarea unui trai mai bun. Era locul unde mii de oameni se întorceau, an de an, ca să-şi vadă familiile şi ţara. Aproape abandonată acum, dar nu pentru că românii pot duce o viaţă mai bună acasă, ci pentru că se vine-n zbor. De la “atunci” la “acum”, concluzia tristă este că mulţi nu se mai întorc şi nu mai vor să se întoarcă. N-o duc bine, dar o duc mai bine.

 

Stâlpii gărilor şi autogărilor internaţionale au fost martori fără voie, în locul în care emoţiile se amestecau, tristeţea şi lacrimile copleşeau, iar locurile copilăriei erau lăsate în urmă.

Acasă au rămas cei curajoşi ori cei care nu şi-au putut face cuib în altă parte. Mulţi au zburat într-o aripă ca să-şi hrănească puii, printre prădători văzuţi şi nevăzuţi. Nu este deloc uşor să încerci să creşti acolo unde nu te găseşti adaptat. Sau pur şi simplu nu te găseşti deloc. Dintr-o ţară marginalizată şi condamnată de Europa, în Europa. Românii fug de ţară, într-un secol în care România nu-i poate ajunge de urmă dar strigă în urma lor:“Veniţi acasă, vă dăm bani!”

Acum nu-i greu să fii adoptat de străinătate, în ciuda reputaţiei abuzive etichetată poporului, a fost şi mai greu. Cine a plecat în străinătate la începutul anilor 2000 a sfidat imposibilul. Mulţi au reuşit să-l învingă, mulţi l-au învins, puţini s-au mai întors. Datorită lor “imposibil” nu mai înseamnă “irealizabil”, ci “extrem de greu”.

“Am muncit doi ani de zile ca să-mi pot plăti datoriile din ţară. N-a fost greu, a fost foarte greu. Ne trezeam la 05:00 ca să lucrăm pământul altora, mâncam pe fugă şi ne întorceam la muncă. Să nu lăsăm o impresie proastă, ştii? La 18:00 intram în casă, ne schimbam hainele şi plecam spre al doilea loc de muncă, unde serveam şi hrăneam italieni, până la 23:00. Dormeam câteva ore şi o luam de la capăt”

Este povestea lui Vasile Vrancianu, român stabilit în Italia de 13 ani.

“Le-am acceptat cu greu toate mofturile, crizele de personalitate şi de patrioţi, excluderea şi judecăţile nedrepte. Nu ieşeam din casă, că n-aveam unde, nu ştiam limba. Eram hrăniţi cu muncă şi cu dispreţ. Dar am onoare, că sunt român. “

La o masă de joc, un italian pocnea din degete pentru o cafea, strigând numele lui. Atunci, Vasile V. s-a lepădat de ruşine înfruntând ordinul: “Auzi, bă? Eu plec, nu sunt sclavul nimănui”.

„M-am dezbrăcat de haina de slujitor şi i-am agăţat-o pe umărul scaunului. Du-te să-ţi faci singur cafea!”, i-am zis. Şi fiindcă a vrut să plece, a fost nevoit să plece chiar în acea noapte.

“Mi-a zis să ies, că el e “cineva” în Italia şi nu permite nimănui să-l trateze aşa. I-am răspuns că şi eu sunt “cineva” în România”

În noapte şi în stradă, un grup de români care aveau grijă de animale şi dormeau într-o rulotă, i-au întins o pernă. La scurt timp fost angajat de străini cu suflet, sunt puţini, dar există, de la care a învăţat o meserie, şi bine a fost. Este şi acum. Plecat de la nimic din România (şi nu-i duce dorul), Vasile a reuşit să-şi construiască o casă şi este capul unei familii model.

„Poate doar mirosul de cozonaci de la fiecare colţ, atmosfera aia specifică, de sărbătoare”

Milioane de oameni au plecat cu traista goală în străinătate, unde sute de mii dintre ei sunt deținători ai certificatelor de rezidență chiar dacă nu muncesc. Două milioane în Italia, un milion jumate în Spania, un milion în Germania, câteva milioane în Anglia, Franţa, Austria, câteva sute de mii în afara Europei sau ne minte Observatorul Permanent al Emigrației.

Tinerii din Valea Jiului aleg Germania sau Anglia

mineriNu se bazează pe sondaje oficiale, ci pe concluzii proprii, facem parte dintr-o generaţie de tineri migratori. Din miile de tineri care călcau trotuarele oraşelor din Vale cu ani în urmă, au mai rămas câţiva. E foarte posibil ca atunci când vrei să-ţi cauţi un prieten, că la nevoie se cunoaşte, să rămâi dezamăgit : “Nu ştiu pe unde, cred că Germania”.

Nu doar tinerii din Valea Jiului aleg străinătatea

Carmen D., o mamă din Lupeni, a plecat anul trecut în Italia ca să o ducă “mai bine”, deşi avea în România un loc de muncă stabil şi nu-i lipsea nimic. Conştientă că nu merge să numere covrigii din coadă şi că trebuie să accepţi uneori ce nu-ţi place, că o să fie greu, încurajată, şi-a pus încrederea într-o agenţie.

Aşa a ajuns în Sud, Italia, unde făcea curat şi avea grijă de o bătrână. Promisiunea actelor și a banilor mai mulţi i-au influenţat decizia. A rezistat câteva săptămâni, perioadă şi sfârşit de aventură în care a cheltuit mai mult decât a câştigat, ca să se întoarcă acasă. Nu i-au fost făcute acte, iar agenţia angajatoare s-a dovedit a fi doar aeroport modern de manipulare şi profit.

Cei care merg în străinătate fac acest lucru din curiozitate. Culmea e că cei care rămân în ţară fac asta tot din curiozitate. Sfatul românilor din străinătate şi din România, care au trăit asemenea experienţe, este să vă feriţi de agenţiile care promit multe şi nu oferă nimic. Este o epocă a tehnologiei, informaţi-vă înainte să plecaţi, se pot găsi mii de recenzii online. Folosiţi mediul, e (deja) uşor şi la îndemâna fiecăruia. Sfatul poate fi înşelător.

Ca dintr-o morală veche, nu mereu cine te bagă îţi vrea răul, nu mereu cine te scoate îţi vrea binele, iar dacă tot te bagi, măcar bagă-te de tot.

 

Sergiu BALABAN-DUCK

Vocea Străzii

Comenteaza

Comenteaza